Crăciun studenţesc

A venit Crăciunul... a venit dar a şi plecat foarte repede. N-am avut timp de nimic. Şi chiar dacă timp a fost din belşug, la fel ca şi bucatele - bogate... parcă nimic nu mai este de ajuns. Trăim o dilemă... unde să ne petrecem Crăciunul? Cu familia... sau cu prietenii... din camin?! Sau mai bine spus, ce să facem în această vacanţă? Mergem pe la casele noastre... sau rămânem în oraşul celor şapte coline pentru o petrecere de zile mari, în camin (şi nu. nu berea este motivul principal)? Şi astfel totul se reduce la cămin, pentru unii.

Crăciunul rămâne probabil o sărbătoare în familie... nu de alta, dar pe urmă nu mai scapi de gura părinţilor care-ţi reproşează faptul că nu le mai arăţi deloc dragoste. Însă Anul Nou... cu siguranţă vrei să-l întâmpini în... cămin. Că aşa e cool în ziua de azi, că aşa a fost încă de pe vremea părinţilor care-ţi povestesc întâmplări mii şi mii... de pe vremea studenţiei ceauşiste. Tot ce era super, se petrecea în... cămin.

Şi anul acesta au rămas câţiva studenţi în cămine... doar câţiva, comparativ cu ceilalţi ani... ceea ce denotă că mitul căminului dispare oarecum. E frig afară, la fel şi în camere... însă unii se descurcă. Cu banii la ciorap... îşi petrec sărbătorile fie la Vatra Dornei, fie pe Valea Prahovei... fie în Tunisia. În funcţie de necesităţile şi de cerinţele fiecăruia. Eu am ales să rămân în camin... nevoit fiind. Nu-mi pare rău. Am de gând să trăiesc în continuare mitul căminului, chiar dacă acasă e mult mai bine şi chiar dacă sunt atât de multe alte oportunităţi pentru mini-vacanţa de sărbători.

Până la urmă, chiar şi în cămin e valabilă vorba... omul sfinţeşte locul. Sau mai bine zis, căminiştii fac vacanţa să fie... vacanţă! Merry Cămin-mas everybody... şi La Mulţi Ani!

Text: Alex Popa, Radio VoxT

Primiţi cu colindul?

ROMÂNIA. Crăciunul departe de leagănul românesc a devenit o stare reală pentru mulţi dintre noi. Fie că robim în ţări ca Italia şi Spania sau trudim pe continentul American, sărbătorile mari ale ortodoxiei ne umplu sufletul cu dor de ţară. Cu dor de cei pe care i-am lăsat acasă - părinţi şi rubedenii, prieteni, profesori sau poate simple chipuri pe care le zăream în realitatea noastră cotidiană. O dată pe an uităm ce ne-a gonit de acasă - sărăcia, corupţia, impoliteţea şi zilnica goană după o viaţă lipsită de demnitate umană. O dată pe an ştergem cu buretele că întreţinerea e prea scumpă în ţara de pe Carpaţi, că mâncarea e la fel de scumpă ca în Occident, că drumurile sunt adevarate tranşee, că o întreagă clasă politică îşi bate joc de cei pe care i-am “părăsit” în România.

ACASĂ. O dată pe an ne amintim cât de bogate sunt mesele alor noştri de Crăciun. Ni se umplu nările de mirosul şoricilor de porc aburinzi, ne licuresc ochii cu gândul la strachina cu tochitură de porc înobilată cu mămăligă. Clipoceşte în urechi sunetul vinului de ţară turnat în pahare. Ne înduioşăm când ne amintim de bucuria cu care împodobeam bradul ce îşi risipiea mirosul în întreaga casă. Parcă aud tropotele copiilor pe scările blocurilor noastre, aşteptând să le deschidem uşa. “Primiţi cu colindul?”

DE SUFLET. Ni se înmoaie inima de dorul colindelor dulci cântate pe acorduri psaltice. Dar şi mai tare ni se rupe sufletul de atmosfera de pregătire din bisericile noastre. Cozile de nopţi de la spovedanie, privirea blânda a duhovnicului, suspinul în faţa icoanei. Liturghia din dimineaţa Crăciunului, unde sute de chipuri privesc cu uimire spre acel Copil ce s-a născut într-un grajd. Răsar din icoană şi Maica şi Iosif, şi celebrii magi, şi păstorii şi îngerii. Uneori sentimentele sunt atât de puternice încât nu-ţi poţi da seama dacă minunea Naşterii s-a petrecut aievea sau e doar istorisită în Evanghelie şi în icoană.

OCCIDENT. Deşi departe de tot ce întregeşte atmosfera sărbătorilor avem prin străinătăţuri parte şi de cârnaţi şi de sarmale. Carnea de porc umple galantarele shop-urilor, iar polenta - adică mălaiul de la bunica se găseşte mai peste tot. Borşul la plic înlocuieşte cu success acritura pentru ciorbele tradiţionale, iar cine are timp mai coace un cozonac. Bradul occidental a carui coroană rotundă îl duce spre perfecţiune, nu are nici un miros. Unii şi-au mai procurat de pe acasă CD-uri cu colinde. Cei mai norocoşi au şi biserica pe unde s-au sălăşluit. Aşa că prea multe n-ar trebui să lipsească din atmosfera Crăciunului. Cu toate acestea dorul ne macină acum inimile mai mult ca oricând.

ÎNSTRĂINAŢI. Cu cine să împărtăşeşti bucuria sărbătorii când vecinul italian, spaniol sau englez sărbătoreşte un altfel de Crăciun. E adevărat, are şi el brad, face masă mare pentru rude, vine şi la el Moş Crăciun. Ascultă şi el, vecinul meu colinde, dar parcă ale lui sunt atât de diferite! Ba mai are lângă şemineu şi mici statuiete întruchipând întreaga Naştere a Pruncului Sfânt. Şi dacă le are ce? Pentru el nu sunt decât o tradiţie căci nu crede că pentru omenire a exitat un Dumnezeu ce şi-a întins mâinile pe cruce, a murit şi a înviat. La uşile noastre nu bate nimeni să întrebe: “Primiţi cu colindul?”

PS. Occidentalii nu ştiu cât de gustoase sunt scutecele Domnului.

Text: Monica Dumitrescu, Jurnalul Naţional

Văz şi nevăz, precum a iubi

- spectacolul "Barbă Albastră" de Dea Loher în regia lui Benoît Vitse -

Textele Deei Loher s-au popularizat destul de mult în România - în afară de montările de la Bucureşti, numai în ultimele două luni, la Teatrul din Piatra Neamţ şi la Ateneul din Iaşi au avut loc două premiere pe scenariile scriitoarei germane. Scripturile ei sunt abordate de regizori, probabil, şi pentru faptul că prezintă o serie de probleme plasate direct în contemporaneitate, pentru că subiectele sunt populate de personaje remitizate: Medeea este Manhattan Medea, Adam este Adam Geist, iar Barbă Albastră este Heinrich Blaubart. Urmînd drumul deschis de la existenţialism, Loher vorbeşte despre singurătate, despre un eu absent într-un spaţiu pe care nu-l recunoaşte, iar toate acestea sunt învelite într-o vizibilă structură ironică.

Premiera din 18 decembrie 2007 de la Ateneul Tătăraşi l-a adus în scenă pe Blaubart, într-un spectacol de imagine semnat Benoît Vitse. O reprezentaţie care pare că a mizat mai mult pe text şi pe vizual, Barbă Albastră lasă greu o impresie unitar-regizorală. Dincolo de temă, de mesajul textului, care urmează ideea dihotomiei eros-thanatos, viziunea se risipeşte în imagini şi într-o interpretare actoricească destul de necredibilă.

Însă o reuşită din punctul de vedere al actului teatral efectiv o constituie tehnica fragmentarismului. Aşa cum se derulează un film, acţiunea se sincopează, se decupează în stop cadre, se desprinde între acolo şi aici. Acolo este un mic univers pentru povestea în sine, drumul spre moarte al protagonistului parcurs prin morţile altor femei. Unde nişte destine stranii se întîlnesc, se ignoră, se despart. Aici este prezentul pentru cuplul narator care opreşte acţiunea, o reia, moralizează actanţii şi implică publicul. Heinrich este mereu vegheat de ochi diferiţi.

Oarba este cea care-l “vede” constant, cecitatea ei este acel gen de ochi homeric, care poate privi esenţa şi nu e nevoie de percepţie fizică pentru a putea simţi iubirea pînă la obsesie. Povestitorii sunt mereu în preajma personajului central coordonîndu-i mişcările, fiind conştiinţe, în acelaşi timp. Procedeul teatrului în teatru lărgeşte cadrul, devine un filtru de control, aşa cum concluziona criticul George Banu în cartea sa Scena supravegheată. Iar nu în utimul rînd, publicul, de partea cealaltă a scenei, observă planurile situaţionale suprapuse. Un traseu temporal turbionar, în care dublul narator pare să fie o reminiscenţă a corului antic, caracterizează spectacolul şi, în fapt, multe scenarii sau realizări scenice contemporane poartă acest semn. E bine că aspectul a fost reţinut şi reprezentat de regizorul Vitse.

Un spectacol curajos, care ţine să accentueze explicit un text deja explicit, de unde vine redundanţa produsului final, dar care impresionează prin surîsul ironic care se arată la sfîrşit, acesta este Barbă Albastră - Speranţa femeilor. Jocul pluriperspectivist dinamizează posibilităţile teatrale şi a făcut reuşita premierei de la Ateneul Tătăraşi.

Text: Ioana Petcu, Universitatea de Arte “George Enescu”

E.Scriu - concurs pentru încurajarea scrisului

Perioada: 16 decembrie 2007 - 29 februarie 2008

Organizatori: Polirom & Iasi Nights.ro

Parteneri: British Council, Centrul Cultural Francez, Librariile Humanitas, Cartea Romanească

Parteneri media: Ziarul de Iaşi, 24FUN, Suplimentul de Cultură, Metropolis.ro, Tele M, Timpul, Ele.ro, Radio Iaşi, TVR Iaşi

Înscriere

Intră pe Iasi Nights.ro. Trimite un text pe andreisava@yahoo.com până pe data de 29 februarie 2008 pentru una din categoriile: proză, poezie sau jurnalistică. Fiecare e-mail trebuie să conţină la subiect menţiunea: "Pentru concurs". E-mail-ul trebuie să mai menţioneze şi categoria pentru care au fost trimise textele alături de nume, prenume, adresa de mail şi număr de mobil. Nu există limită de vârstă, ocupaţie sau talent.

Regulament

Textele pentru cele trei categorii de concurs: poezie, proză sau jurnalistică trebuiesc trimise în format .doc. Fiecare participant poate trimite maximum trei variante de text. Fiecare text trebuie să se încadreze pe o pagina A4. Sunt permise excepţiile, însoţite de o motivaţie.

Juriu

Textele câştigătoare la cele trei secţiuni vor fi desemnate de un juriu format din profesori universitari precum domnii: Liviu Antonesei, Antonio Patras, Doris Mironescu, Daniel Condurache şi Bogdan Cretu.

Premii

Vor fi premiaţi câte un câştigător pentru fiecare categorie. Câştigătorii de la secţiunile proză şi poezie vor putea publica texte în revista de cultură Timpul. Câştigătorul de la secţiunea jurnalistică va putea publica un articol bilunar pe Iasi Nights.ro Toţi cei trei câştigători vor primi un set de cărţi de la Editura Polirom, un curs de limbra franceză oferit de Centrul Cultural Francez şi câte un abonament gratuit de acces la British Council.

Câştigătorii de la fiecare secţiune vor primi câte un pachet de trei cărţi Polirom, după cum urmează:

– secţiunea proză: un pachet cu trei titluri „BP” (John Cheever - Totul e un paradis; Uzondima Iweala - Fiarele n-au patrie, Bernard Schlinck - Întoarcerea acasă)

– secţiunea poezie: un pachet cu trei titluri "CR" (Horatiu Decuble - Eclectica; Miruna Vlada - Pauza dintre vene, Ioana Bogdan - Anumite femei)

– secţiunea jurnalistică: un pachet cu trei titluri „Ego. Publicistica” (Robert Turcescu - Dans de Bragadiru, Cum se vede Romania în direct; Mirel Banicǎ, Codruţ Constantinescu - Enervǎri sau despre bucuria de a trăi în România, Cristian Geambasu - Dincolo de scor. Despre emoţia din spatele tabelei)

Text: E.Scriu

Julieta – un dialog despre iubire

Premiera - 16 decembrie 2007
Club Hand, strada Arcu nr. 18, ora 19.30.

Scenariu: András Visky
Regie: Ioana Petcu
Interpretează: Ioana Lefter
Montaj muzical: Iustin Şurpănelu

Text adaptat pentru spaţiu de bar şi galerie.

Durata: 45 minute

Genul: teatru ambiental

Subiect: Julieta, femeie de naţionalitate maghiară, îşi revede viaţa într-o tulburătoare poveste despre iubire absolută şi libertate. Venirea comuniştilor după cel de-al doilea război mondial, deportarea minorităţilor într-un lagăr din Bărăgani, arestarea celor cu origini nesănătoase, negarea lui Dumnezeu, toată tristeţea unui timp aberant, dezumanizat, sunt imagini redate într-un ton puternic şi delicat, cu o sensibilitate interioară atît de mişcătoare, încît paradoxul dintre realitatea crudă şi frumuseţea personală acoperă plaja emoţională.

Supratema (mesajul regizoral): Solilocviul în cheia căruia se desfăşoară Julieta dă posibilitatea interpretărilor multiple. Dincolo de text, de povestea în sine, se conturează un personaj care poate întrupa singur alte figuri, mai multe distanţe temporale, acesta se desprinde şi se întregeşte deopotrivă. Publicul va intra într-un spaţiu unitar în care personajul poartă în el decor, lumină, costum, sunet, mişcare şi toate aceste semne teatrale, la rîndul lor, sunt impregnate de prezenţa sa. Aflat efectiv pe scena, prins şi în egală măsură supraveghind actul teatral, spectatorul se va întoarce asupra sa întrebîndu-se cît am uitat din trecutul nostru, cît am uitat să iubim şi să fim liberi.

Text: Iulian Sandu, Radio Guerrilla

Suferinţă, ipocrizie şi bani

1 Decembrie. Ziua Mondială de Luptă Anti-SIDA. Ocazia perfectă ca organizaţiile neguvernamentale să iasă „în faţă”. Şi este de preferat ca la acţiunile organizate în această zi să fie prezentă cât mai multă presă, cât mai multă lume. Atunci, ONG-urile pot raporta că a fost o campanie cu succes, că au participat nu ştiu câte sute de oameni, iar apariţiile în mass-media dovedesc faptul că banii au fost utilizaţi în mod eficient.

Aşa să fie oare? Eu nu cred asta. De ani de zile, numărul organizaţiilor neguvernamentale care desfăşoară campanii anti-SIDA creşte continuu. Şi, simultan, numărul de infectaţi. Iar jumătate dintre cei atinşi de maladie – cel puţin în Iaşi – sunt tineri. Unde este mult clamata eficienţă a informaţiilor difuzate? Şi ce materiale se împart la o asemenea campanie? Fluturaşi, afişe şi... sfaturi. Cât de puternic poate să fie efectul unei hârtii pe care ai primit-o, întâmplător, pe stradă, când te grăbeai spre nu ştiu ce destinaţie? Emisiunile sau spoturile radio-TV nu pot schimba, nici ele, în câteva zile, atitudinea negativă vis-à-vis de cei infectaţi, atitudine ce durează de ani în şir. Şi atunci, de unde atâtea campanii de succes? Că rezultatele nu prea le confirmă...

Adevărul este, se pare, altul: campaniile raportate ca succese au sfârşit lamentabil, iar dovada o constituie numărul crescând de infectaţi cu HIV. Iar la Iaşi, sexul neprotejat – cale sigură de transmitere a nenorocirii – este în floare.... ONG-urile dau dovadă de o ipocrizie greu de imaginat. Dispun de fonduri uriaşe, unele dintre ele venite prin finanţări europene, dar bolnavii nu au resimţit nici o ameliorare a condiţiei lor. Nu vorbesc aici de o îmbunătăţire materială (bani pentru medicamente sunt), ci de imaginea lor în societatea în care sunt condamnaţi – da, acesta este cuvântul! – să trăiască. Sunt văzuţi ca paria, mizerie, blestem. Nimeni nu-i vrea. Să ne amintim că până şi un director de la Protecţia Drepturilor Copilului Vrancea a spus că cea mai bună soluţie ar fi, în opinia sa, sterilizarea persoanelor pozitive. Şi când cineva cu o asemenea funcţie vine şi declară ditamai tâmpenia, la ce te poţi aştepta de la oamenii neinformaţi? De aceea, bolnavii se ascund de noi.

„Doamna profesoară, am venit la acţiune! Să-mi motivaţi absenţele şi să-mi puneţi un 10!” Incredibil, dar adevărat. Asta şi nimic mai mult a înţeles un elev de liceu care a participat la o acţiune dedicată Zilei Mondiale de Luptă Anti-SIDA. Nu solidarizarea cu „sidoşii”, cu „ăia”, ci ocazia de a se distra şi de a mai vorbi la mobil în timpul desfăşurării acţiunii. Nu s-a gândit, măcar o clipă, că s-ar putea întâmpla ca mâine EL să fie cel izolat şi respins. Şi atunci, cu indivizi de asemenea teapă, ne mai mirăm că suntem unde suntem în ceea ce priveşte atitudinea societăţii faţă de cei infectaţi cu HIV?

Decât să facem campanii cu surle şi trambiţe, decât să obosim vorbind la microfon şi să ne dăm duhul de mila infectaţilor, în faţa camerelor de luat vederi, pe 1 decembrie, mai bine i-am ajuta, discret, pe tot parcursul anului. Le-am vorbi tuturor despre ei şi boala lor. Le-am explica despre ce este vorba şi că oricine dintre noi poate fi în locul lor. Am acorda jumătate de oră pe zi ca să vorbim despre ei. Aşa, rezultatele s-ar vedea într-adevăr şi nici ei nu s-ar mai simţi izolaţi tot timpul. Dar asta nu interesează. Pentru că nu apare în presă şi nu dă bine la imagine. Şi vor mai veni şi alte oportunităţi de finanţare, nu-i aşa?

Text: Marius Asăndulesei, OAMMR Iaşi

Atac... la ordin

Mare scandal mare în rândul asistenţilor medicali ieşeni! Organizaţia profesională a acestora (Ordinul Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România - OAMMR) şi-a exprimat nemulţumirea faţă de calitatea învăţământului medical privat românesc. De ani de zile, “şcoala particulară” scoate asistenţi pe bandă rulantă, fără să ţină totdeauna seama de calitate. Aşa se întâmplă că un absolvent ajunge să n-aibă habar ce este insulina şi să ne facă pe toţi de râs peste hotare.

Ştirea a apărut în presă, iar celor care nu „înghit” OAMMR-ul atât le-a trebuit ca să se lanseze în acuzaţii: „Ordinul loveşte în membrii săi!”, „Uitaţi cât rău face OAMMR, în timp ce Sindicatul Sanitas a obţinut măriri salariale!” Pentru cei care nu ştiu sau au „uitat”, cele două organizaţii au atribuţii diferite. Logică de grădiniţă şi isterie în toată regula. Prea mult scandal ca să nu apară întrebări. Cine şi de ce apără mediocritatea? Cine vrea ca şcolile postliceale sanitare private să funcţioneze după bunul plac? Cine şi cu ce scop doreşte să înlăture sau să controleze Ordinul? Sunt întrebări de bun-simţ, pentru că cei care au învăţat ani în şir admit faptul că există şi slab pregătiţi printre ei.

Acuzaţiile anti-OAMMR şi modul de instigare a asistenţilor medicali împotriva propriei organizaţii profesionale seamănă izbitor (din întâmplare?) cu o campanie electorală mizerabilă şi bine orchestrată. Campanie subtilă ce durează de ani de zile şi care ar putea avea ca obiectiv compromiterea liderilor incomozi ai OAMMR. Iar la Ordin, anul viitor, au loc alegeri... Mai este nevoie de clarificări?

Text: Marius Asăndulesei, OAMMR Iaşi

Invenţii demne de secolul XXI

În secolul XXI, oamenii de ştiinţă inventează tot felul de lucruri care de care mai interesante şi folositoare pentru omenire. Dacă Tomas Edison a descoperit becul şi Bell a inventat telefonul, în zilele noastre, japonezii au “adus pe lume” şoricelul care nu se teme de pisici. În acelaşi context, mă întreb cum aş putea face ca italienii să nu se mai teamă de ţigani, rromi (le spuneţi cum vreţi...)

S-a mai descoperit „hormonul generozităţii”, cred că studiul de caz a fost făcut pe Gigi Becali... sau acum, în campanie electorală, pe candidaţii la europarlamentare.

Cei de la Nosthwester University din Illinois au ajuns la concluzia că muzica îmbunătăţeşte capacitatea verbală. Oare a ajuns la ei vreun CD „minune”? Acolo vocabular şi licenţe poetice...

De femei ce să mai spun... parcă suntem cobai la câte studii se fac pe seama noastră.... de la ce culoare ar trebui să aibă lenjeria intimă şi cum influenţează aceasta personalitatea... la cum arată femeia ideală. (Nu ştiţi cum arată femeia ideală? Vă spun eu... are 29 de ani, 1,63 m înălţime şi 50 de kg. Ideală pentru ce?)

O echipă de cercetători de la Universitatea din California a realizat un studiu care arată că „gena shopping-ului” există... şi că femeile au un talent înnăscut pentru cumpărături. Asta da descoperire, trebuia să fii un geniu să-ţi dai seama. Un psiholog de la Universitatea Washington a observat că persoanele care au băut cantităţi nu foarte mari de alcool... nu mai observă lucrurile neaşteptate dar importante, cum ar fi o gorilă! (da, am scris bine: GORILA). Nu-i gorila! Uite gorila!

Ce să faci ... în viaţă nu poţi să le descoperi pe toate!

Text: Andreea Stoleru, Radio Guerrilla

Toleraţii, intoleraţi

Populaţia de fumători a României a ajuns să trăiască adevărate zile de restrişte. Şi nu doar aici în ţară, ci peste tot în lume fumătorii au început să fie văzuţi ca o ciumă a societăţii. De ce? De ce nu eşti lăsat să alegi ceea ce vrei să faci, iar în momentul în care ai ales, de ce nu eşti lăsat să te exprimi liber? De ce fumătorii trebuie să fumeze în locuri cât mai restrânse în ceea ce priveşte dimensiunea... sau doar p’afară - iar acum că a venit frigul, numai de fumat nu-ţi arde - de ce? De ce în căminele studenţeşti nu sunt amenajate locuri speciale pentru fumători?. Şi nu doar în cămine... De ce în instituţiile publice nu există mai multe spaţii pentru fumat? De ce?

Fumătorii au început să devină un fel de grup minoritar – deşi, culmea, numărul lor creşte - un grup care deşi ar trebui să fie tolerat, din păcate este intolerat! Pentru simplul motiv că fumatul dăunează grav sănătăţii. Şi atunci cum îţi mai poţi exprima liber opţiunile? Înteleg că alţii nu trebuie să fumeze pasiv, însă unde sunt locurile fumătorilor activi? La marginea societăţii... probabil! Şi mă întreb încă un lucru... cât de mult succes au campaniile împotriva fumatului? Unul minor, poate de nevăzut!

Toleraţi-i şi pe fumători! Că nu-i atât de greu, într-o ţară în care este tolerată atât de mult aroganţa, grandomania, mârlănia, şmecheria... şi lista poate continua! Aaa... şi să nu uit de ipocrizie... până la urmă - IPOCRIZIA POATE SĂ UCIDĂ, mai sigur decât o face fumatul!

Text: Alex Popa, Radio VoxT

Azi sunt ţigancă

Am crescut cu rasismul în sânge. Nu cred să fi avut mai mult de patru - cinci ani când mama mă prevenea - “dacă nu eşti cuminte, te fură ţiganca”. Aşadar, am crescut cu frica de fustele lungi şi mari sub care aş fi putut încăpea atât de usor. Poate că în mintea de copil, ţiganii reprezentau opusul căldurii şi dragostei pe care mi-o putea oferi mama. Mai târziu, în clasa I am avut vreo patru colegi ţigani. Stăteau mereu în ultima bancă - şi nu pentru că ar fi fost înalţi, ci pentru că erau altfel. Doar unuia dintre ei i s-a facut “favoarea” de a sta în prima bancă. Avea miopie.

Mai apoi, după căderea lui Ceauşescu am asistat la primul fenomen rasist din şcoală. S-a petrecut peste tot în România şi sunt convisă că tuturor ni s-a părut normal. Poate că şi ţiganilor li s-a părut la fel de normal căci într-un anume fel, au învăţat să primească marginalizarea cu uşurinţă. Se vorbea prin ’90 de un învăţământ de calitate, de înlocuirea claselor turmă cu 42 de elevi... cu a celor de calitate şi 25 de învăţăcei. Câtă bucurie or fi avut diriginţii şi învăţătorii care au completat listutele cu “mici suflete” care trebuiau să părăsească batalioanele de frunte ale învăţământului pentru a forma clase rebut. Nici un ţigan - cel puţin în şcoala mea - nu a rămas în clasele elită. S-au transformat smeriţi în rebuturi ale învăţământului pentru a deveni mai apoi rebuturi ale societăţii.

În 28 de ani de Românie am trăit diferite experienţe cu ţigani. I-am prins cu mâna în geanta mea, le-am aruncat un ban atunci când cerşeau, m-au fermecat când le-am ascultat muzica tradiţională, i-am blamat că au inventat manelele. Le-am plâns de milă când i-am găsit la groapa de gunoi a Ciucului, trăind mai rău decât câinii europeni din adăpostul aflat în apropiere.

De un an îi întâlnesc prin Londra. Sunt cetăţeni europeni ca şi mine. Mi-au cerşit în engleză pe linia de metrou Piccadilly, am mai schimbat câte o vorba cu ei pe la National Gallery. De mule ori mi s-a umplut obrazul de ruşine. Însă totul a fost spălat vineri, cand am întalnit-o pe Lavinia. O ţigancă ce-ţi ia ochii de frumuseţe, inteligentă şi şarmantă. Lucrează la două “primării londoneze”, iar în timpul liber îşi ajută ţiganii. În multitudinea de culori londoneze, Laviniei nu îi este ruşine să spuna că e ţigancă. Dimpotrivă, militează pentru apărarea drepturilor “alor ei”, îşi promovează cultura şi tradiţia. Vineri mi-am dorit mai mult ca oricând să fiu şi eu ţigancă.

FOTO: un copil nefericit de la groapa de gunoi a Ciucului. Dacă ar fi trăit într-o altă Românie poate că ar fi avut şanse să devină o Lavinie...

Text: Monica Dumitrescu, Jurnalul Naţional

Ţara lui Blogăru' Vodă

Rândul politicienilor care caută cu disperare soluţii alternative în încercarea de a se exprima "liber"... se îngroaşă. Cum la televiziune concurenţa este mai mare decât cea de la admiterea la Geografie din anii '90, iar radiourile au renunţat demult în a invita clasa politică la microfon... Internetul devine cale de acces. Unii aleg să-şi facă site, alţii preferă blog-ul.

Cel mai vechi în "meserie" pare a fi Mircea Geoană (dacă luăm în calcul data la care şi-a făcut contul) însă primul care ne-a servit ştirea a fost Adrian Năstase. Au intrat apoi în gaşca blogger-ilor Gabriela Creţu, Cozmin Guşă, Cristian Diaconescu, Traian Băsescu, Zsolt Nagy, Marian Miluţ, Emil Boc, Andrei Chiliman, Tudor Chiuariu şi Vasile Dâncu.

Acum câteva zile... surpriză! "Am intrat în comunitatea virtuală a blogului convins de realitatea unui mediu dinamic, ce dă posibilitatea fiecăruia de a-şi expune ideile. Acest blog e construit pentru a comunica neformal, simplu, fără limite impuse, supuse doar regulilor bunului simţ. Am fost Preşedintele României, actualmente sunt senator şi... începând de astăzi 12 noiembrie 2007, am intrat în universul blogger-ilor. Cu multă simpatie vă invit la dialog"... spune Ion Iliescu.

La numai două zile de la această inaugurare, bătrânul absolvent de Hidrotehnică (tot aminteam la început de admitere) ne-a mai făcut o surpriză: şi-a făcut şi un cont pe Twitter. Tind să-i dau dreptate lui Florin de la Hi-q - Iliescu s-ar putea lansa în curând pe Hi5, Facebook, Netlog şi MySpace. Şi de ce n-ar face-o? Vorba colegului Andrei Ivaşc - la 77 de ani, moşului nu-i strică un... blogjob.

Text: Iulian Sandu, Radio Guerrilla

Mânca-mi-ai… aproapele

Unu. A clefăi, clefăi, vb. IV. 1. A mânca urât şi cu zgomot; a plescăi, a clefeti. 2. Intranz. A deschide şi a închide gura plescăind… o gumă.

Doi. A clefăi la teatru: DEZGUSTĂTOR, ENERVANT, SCÂRBOSSS, GREŢOS!!!

Trei. Piesa: Mănâncă-ţi aproapele... O poveste lugubră... Holocaust, evrei gazaţi, lagăre...
- Textul scris într-o cheie de farsă absurdă (titlul sugerează o a 11-a poruncă), abundă în situaţii care pun întrebări şi ridică problematici de ordin moral şi spiritual, într-un mod abrupt şi şocant. Trecutul prezentat din prisma unui singur tip de adevăr, în slujba unui viitor ideal, nu duce decât la o nebănuită, dar la o posibilă reeditare a unor manifestări atroce ale speciei noastre, care demonstrează de mii de ani că istoria se repetă, mai ales în formele ei cele mai distrugatoare. -

Patru. Teatru moca pentru toţi studenţii, NOT GOOD. Pentru că vin în, şi cu nesimţire, pentru că e frig afară, şi e un bun pretext ca sa o scoţi pe iubi din camera de cămin, pentru că e altceva moca, şi dacă toooot e moca, why the fuck not to?

Cinci. Ceva bun simţ?

N.B. La finalul festivalului cu şi pentru studenţi, whatever... a venit vremea să merg şi la teatru, si nu pentru că e gratis. Mărturisesc faptul că piesa, o comedie cam neagră... nu mi-a smuls hohote de râs. Scârba şi repulsia, în schimb... mi-au fost stârnite de cei din jur, care râdeau la fiecare “poantă”, mai mult sau mai puţin reuşită. (Am scris râdeau? Aaa, nu. Se prăpădeau de râs). Mai mult, în afară de faptu’ că vii la teatru şi între replicile actorilor îi mai ceri lui pisi un pupiccccccccc (atât de mic), îţi sună telefonul, culmea... răspunzi, mesteci guma ca BOUL la urechea mea... mai ai şi tupeul să "declari" la final: „ce porcărie de piesă...”

Dă vis, cum bine ar zice cineva.

Text: Bianca Grigoriu

Iarna vine... toamna

Avertizări şi atenţionări, coduri care trec repede din galben în portocaliu... şi toate la nici jumătatea lunii noiembrie. O fi un semn că meteorologii îşi fac treaba... sau o veste proastă pentru restu’?

Deşi pe mulţi valul de frig i-a luat prin surprindere, deşi sunt sute de case unde n-a ajuns căldura, deşi sunt încă zeci de şcoli care nu s-au aprovizionat cu lemne pentru sobe... autorităţile se declară pregătite pentru iarnă. Au fost câteva şedinţe, un comitet de urgenţă şi un verdict final - prima zăpadă nu va mai surprinde pe nimeni! La fel ca în fiecare an, drumarii se arată deja pregătiţi să înfrunte iarna, deşi deschiderea oficială a sezonului rece este considerată data de 15 noiembrie. În ultima vreme, în mai toate zonele pietonale au fost amplasate containere cu material antiderapant, iar utilajele au fost verificate şi scoase la încălzire.

Istoria ne arată însă că deşi totul pare pregătit, în ultimi ani prima ninsoare a venit noaptea iar drumarii... dormeau adânc.

Text: Iulian Sandu, Radio Guerrilla

Enjoy Hypnotic Hand

Nu! Nu este titlul ultimului single semnat Morandi şi nici sloganul unui salon de masaj. E doar un traseu... şi un fel de 3 în 1. Trei cluburi într-o singură noapte, trei prieteni în căutarea aceluiaşi "ceva". El şi Ea, plus Dana, jazz, clubbin' şi o porţie de hippy.

Să le fie jazz-ul - aperitiv... şi-au zis. Puţin după ora 21.00 se striga prezenţa la Enjoy, locaţie care-şi primea pentru prima oară clienţii. Erau deja pe poziţii. Nu şi muzicanţii. Pe masa celor trei - El şi Ea, plus Dana... circulau cu o viteză mai mare decât limita admisă prin lege... paharele de whisky şi sticlele de bere. Fumul de ţigară înghiţea orice urmă de parfum... iar ei, muzicanţii... goleanu în tihnă platourile cu mâncare, că deh... drumul a fost lung şi plin de peripeţii. Şi uite-aşa, cântarea a început cu o întârziere de aproape trei ore. Şi ce folos că băieţii erau profesionişti în ale muzicii... dincolo, urma să apară... Gigi.

Nu că le-ar păsa, dar apariţia primarului la Hypnotic... e ca prezenţa lui Albano la Sărbătorile Iaşului. Şi cineva trebuie să scrie despre toate astea... În câteva minute, El şi Ea, plus Dana... erau deja în Copou. Parchează aici, spune Ea... că doar, nu s-o găsi vreun nebun să ne blocheze. În club, aproape pustiu. În lumina obscură de la scanere montate strategic... mondenii păreau ca scoşi din cutie. Lumina bliţului a arătat însă altceva - simple jucării, Made in China. Făceau kilometri în încercarea de a se face văzuţi, fiecare privire parcă te căuta... iar fiecare zâmbet era desenat. Cei trei au rezistat câteva minute însă fumul de joint... trăda haita de lupi care urma să apară câteva ore mai târziu... cu ochii injectaţi. Nici măcar Gigi n-a venit. Startul în campania electorală se dădea... în ziua următoare.

Circuitul nu s-a oprit. După ce a venit nebunul care - logic - le-a blocat calea... cei trei au pornit spre Hand. Ce diferenţă. Muzică - nu zgomot. Din nou băutură, din nou tutun... şi în sfârşit oameni. O combinaţie reuşită... între terasele din Vamă şi tavernele din Sighişoara. Domnişoara din faţa Lui... e deja dusă - reacţii întâziate, sughiţuri prompte. După o noapte întreagă de... flower power, de ce n-ar fi şi puţin scandal? Câteva sticle sparte şi doi tineri supăraţi... începeau să se agite. Nu mai ştiau de la ce a pornit totul. Poate de la fata cu părul ondulat şi cărare pe mijloc... Stătea acolo în colţ, zâmbind... iar scrumul, cădea pe mochetă...

Text: Ea - Claudia Craiu, El - Iulian Sandu

Studenţie sau afacere

Există două categorii de studenţi care nu-mi plac deloc - leneşii şi oportuniştii. Şi nu mă refer aici la cei care, cât e ziua de lungă nu fac nimic, sau la cei care sunt mereu în căutare de o partidă pe cinste, oricare ar fi ea.

Discut despre studenţii care au un singur ţel în viaţa lor educaţională - acela de a vâna note şi implicit burse. Am foarte mulţi colegi de facultate care nu fac nimic altceva în timpul anului... decât să aştepte sesiunea. Iar când vine momentul, îşi omoară nopţile tocind la greu, în speranţa că se vor număra printre cei care acced la această răsplătire materială.

Mai sunt unii care au părinţii plecaţi la muncă prin diferite ţări, deci nu au un serviciu „pe hârtie” în România, studenţi care profită de această conjunctură a legilor în vigoare... pentru a-şi trage un dosar valabil pentru bursa socială.

Leneşi şi oportunişti... Sau pur şi simplu băieţi deştepţi. Şi cum scopul scuză mijloacele, aceşti studenţi ar trebui să ia în calcul că până la urmă şi Adrian Năstase a fost prins în pat cu 'tuşica Tamara. Şi la durut... Nu am de gând să ţin teoria bunului simţ civic... eu doar trag un semnal de alarmă. Nu notele te fac, ca şi om. La angajare nimeni nu te mai întreabă cât de bun ai fost la şcoală, sau câte burse ai luat, sau dacă ai reuşit să tragi ţeapă universităţii. Dar îi las pe băieţii deştepţi să dormiteze în continuare, să creadă că sunt tari, sau mai deştepţi decât altii... Cineva mi-a spus odată că tot ce contează... este să fii bun la şcoala vieţii. Şi aşa şi este... Mă minunez de faptul că studenţia a devenit o afacere şi nu-mi dau seama unde încap atât de mulţi afacerişti... pentru că nu se mai încap nici în ei înşişi! Leneşi şi oportunişti... visare plăcută! Vine şi ziua când statul vă va cere înapoi ceea ce v-a dat. Atunci să vă văd!

Text: Alex Popa, Radio Vox T

Schele şi popi

No comment!

Foto: Iulian Sandu, Radio Guerrilla

Parfum franţuzesc…

Sunt multe lucruri care nu-mi convin: vecina de a cinci care cântă în fiecare sâmbătă de răsună tot blocul, şeful care una promite şi alta face, colegii care nu au curajul să-ţi spună în faţă că nu sunt la fel de deschişi la minte ca tine, amicii sau colegii care put a transpiraţie de până şi părul din nas emigrează. Şi, pentru că acum cinci minute am intrat în biroul unei colege care nu a aflat încă faptul că apa este bună nu numai pentru băut, am decis să mă opresc un pic asupra celor pentru care H2O este prea udă.

Nu ştiu alţii cum sunt dar eu când simt miros de jegoşeală mă iau toate pandaliile. Aşa că am găsit şi soluţia: îmi voi cumpăra cât mai repede un spray de gândaci pe care îl voi purta mereu în geantă. În clipa în care voi adulmeca miros de nespălat, voi scoate arma şi-l voi “parfuma” pe individ. Dacă omului îi plac mirosurile tari îl voi ajuta să se simtă mult mai bine în pielea sa. Probabil că, râia şi jegul se vor supăra pe proprietar şi vor fugi mâncând pământul spre următoarea victimă.

De ce nu un parfum franţuzesc?

Simplu. Conform unor cercetări efectuate de echipa de tineri descoperitori de la Insitutul “Jegojos”, mirosurile de transipiraţie pot fi eliminate doar prin infuzii permamente de spray de gândaci. Acesta conţine o substanţă care afectează stratul cutanat al pielii, casă a familiilor “Râielosoci” şi “Puturoschi”. Cele două familii urăsc apa... însă inamicul public numărul 1 este plăcutul miros al parfumului franţuzesc “Kill the bugs”, scos pe piaţă de firma norvegiană “Free your skin”.

Text: Claudia Craiu, Ziarul de Iaşi

Dansaţi... cum cântă Primăria!

Primăria acestui oraş de provincie cu vechi "statut" de capitală... se lansează în lumea showbiz-ului. Informaţia a ajuns repede în redacţii... şi de-acolo către ascultători, telespectatori, respectiv cititori.

Direct de la sursă am aflat că municipalitatea ieşeană vrea să-şi cumpere scenă de spectacole, plus instalaţiile de sunet şi lumini aferente. Edilul şef, 'nea Gigi susţine că o scenă închiriată pentru diversele manifestări organizate în aer liber este mai scumpă decât una cumpărată. Practic imposibil...! Acelaşi Gigi a declarat că în urmă cu câţiva ani, Primăria închiria o scenă cu trei până la 5.000 de euro... iar acum, de "Sărbătorile Iaşului" municipalitatea a plătit 15.000 euro. În plus, oferta e cât se poate de limitată... iar scenele sunt greu de găsit. Pentru a fi convingător, Gigi al nostru a venit şi cu un exemplu: la Revelionul de anul trecut, singura scenă disponibilă a fost adusă din Italia. Vedeţi cum se leagă totul? Au luat scena... cu tot cu Al Bano, la ofertă. Şi uite-aşa, marea sărbătoare a Iaşului a fost în acest an... un rateu.

Şi pentru a nu se mai ajunge la aşa ceva... tot 'nea Gigi spune că la anul, Sărbătorile Iaşului vor fi organizate de o firmă specializată. Oamenii vin cu ideile... iar Primăria pune la bătaie scena şi echipamentul. Ce nu şi-a luat în calcul, edilul şef... e că pentru aparatura respectivă e nevoie de personal calificat. Parcă văd peste câteva luni, anunţuri de genu': Primărie! Angajez sunetist! Şi dacă tot se lansează în show-biz... recomand să-şi facă şi o trupă.

Şi pun pariu, că şi voi ştiţi... care-i cel mai bun trombonist din Primărie!

Text: Iulian Sandu, Radio Guerrilla

Tupeu de... regie!

Azi m-am enervat!... de dimineaţă. Cică regia locală de transport va scumpi biletele din decembrie. Ăsta e tupeu... tupeu măgăresc. După ce stai în staţii zeci de minute şi aştepţi un mijloc de transport, care atunci când vine e full... mai trebuie să dai şi mai mulţi bani pe bilet. Culmea nesimţirii este că regia scumpeşte biletele pentru a majora salariile vatmanilor şi şoferilor. Da! ăia care fumează şi-ascultă manele când conduc. N-aud nimic însă despre îmbunătăţirea condiţiilor din mijloacele de transport.

Mai mult, se vorbeşte despre o nouă strategie de marketing... o nouă strategie! Aţi reţinut, da? Să înţelegem că până în prezent, tărăboanţele cu care circulă omenirea prin Iaşi, rebuturile numite tramvaie, toate circulă conform unei strategii de marketing. În fine. În curând, vom avea surpriza, ca atunci când ne urcam în tramvai, să ne întâmpine cineva cu un zambet larg, care sa spună „Bună ziua. Vă rugăm să cumpăraţi bilet, în caz contrar veţi fi amendat“. Chiar nu aş vrea să fiu în locul angajatului regiei, care te întâmpină cu buna ziua... după ce stai 30 de minute în staţie şi eşti împins de o babă grasă să urci mai repede în tramvai...

Însă, şi ieşenii sunt vinovaţi într-o anumită măsură! Oameni buni! există călători, cărora le place să scoată şişu de la şosetă şi să taie căptuşeala la scaun... şi mai sunt cei care mănâncă seminţe şi scuipă pe jos. Tramvaiele sunt pline de hoţi de buzunare, de băieţi cu telefoane moderne, care duduie a manele, pline de oameni nespălaţi, care te intoxică şi te fac să te cobori la nivelul nesimţirii lor: „băi fraţilor! care pute în halul asta?” Liniste! Omniprezenţi sunt pensionarii care de obicei vin de la piaţă cu sarsanalele pline şi te înghesuie să te ridice de pe scaun... deşi merg maximum două staţii.

Astăzi, dragii mei, am venit la radio cu un microbuz... Mă dor toate oasele şi am febră musculară, iar simţul meu olfactiv este serios avariat... Patru gherţoi îşi dădeau beep-uri, iar un păduchios împuţit a înnebunit pe toată lumea - nu luase contact cu apa şi săpunul de câteva săptămâni bune. De ce ne supărăm în loc să acceptăm că suntem sălbatici şi needucaţi? Occidentul are dreptate să se teamă de un astfel de popor. Vă mulţumesc anticipat pentru înjurături... dar dacă astea ar schimba imaginea proastă a transportului local... le primesc cu plăcere.

Text: Loredana Ţifachi, Radio Guerrilla

Manifest VELO- CULTURAL

Minoritatea te imploră să citeşti şi să iubeşti.

Make love not traffic!

Te rog, dacă ai maşină, carnet, şi-ţi strigi drepturile folosind vocabularul extins al limbii române... renunţă un pic la viziunea din spatele parbrizului pentru că nu TU eşti ‘ăl mai prăpădit supravieţuitor al traficului de mahala. Pune-te în locul lor. Există o specie pe care o stârpim fără să ne dăm seama, o schingium, o înjurăm, o batjocorim şi poate că şoferii ar scoate-o în afara legii... pentru simplul motiv că deţin volanul.

Te-ai făcut european acum câteva luni, însă te-ai gândit doar la carburant, Renault, maşini nemţeşti... fără să ai idee de unde pleacă şi de unde vine un oraş nepoluat cu trafic mai lejer. Vrei şosea pentru tine. Vrei să deţii controlul, te-njuri cu cine apuci. Gesticulezi ca un apucat şi-ţi citesc pe buze agresivitatea... Mă enervez fiindcă tu mă depăşeşti cu scârţâit de roţi dar ne vom revedea în prima intersecţie blocată. Acolo eu am să-ţi zâmbesc ironic, semn că am văzut mulţi ca tine... te depăşesc... Filosofia ta de viaţă oscilează între găsirea locului pe şosea şi sfidarea regulilor. Te studiez de multe ori şi-ţi spun sincer... imi stârneşti mila. Eşti ca un peşte într-un acvariu... buzele ţi se mişcă, pupilele ţi se dilată, şi în fond de ce? Nu suporţi să te vezi depăşit de un tip îmbrăcat ridicol, care nu se intimidează de poziţia ta de birjar... ţii mâna pe volan ca hăţurile unei căruţe iar în cealaltă mână, mobilu’... cam în poziţia în care în trecut se ţinea biciul. Ajung la destinaţie. Îmi dau seama că sunt un prăpădit de biciclist iar “Romanian dream” n-are decât o marcă, patru roţi şi cai putere. N-am să-mi ard carburantul niciodată atâta timp cât traversez un oraş la fel de repede ca tine.

Ma uit în curţile altora şi-mi dau seama că gradul de civilizaţie al unui popor e legat de cât de mult merge pe două roţi sau respectă această formă de deplasare. Supravieţuitori ocazionali ai traficului, cei care folosesc două roţi ne-motorizate, ne-nimic, doi plămâni şi un pic de curaj... îşi vor drepturile înapoi. Am pretenţia să fiu respectat, fiindcă eu nu le bag copiilor tăi... ţeava de eşapament în gât.

Peiorativ, te numesc şofer.

Text: Andrei Ivaşc, Radio Guerrilla

Există viaţă după Sărbătorile Iaşului?

Imediat după prima săptămână a lunii octombrie, ieşean fiind, îţi poţi da seama uşor de un lucru existenţial! Prin venele noastre curge un sânge atât de balcanic, încât cu greu poate fi observată orice globulă de sorginte europeană. Nu că spaţiul balcanic nu ar aparţine arealului european, însă cu greu se pot întrepătrunde cele două culturi.



Sărbătorile Iaşului constituie supa primordială din care se întrupează, creşte şi se dezvoltă o anumită civilizaţie, a cărei denumire ar putea fi cultura de pe lângă Hala Centrală. Aşa cum a existat o cultură Cucuteni, sau o civilizaţie aztecă... există acum una care dăinuie de vreo 16 ani încoace. Din păcate civilizaţia din Centrul Civic al Iaşului nu are nici o legătură cu definiţia termenului în sine. Exponenţii acestei civilizaţii iubesc deşeurile, berea, vinul şi ţuica, se hrănesc spiritual cu mici şi cârnăciori afumaţi şi îndrăgesc să-şi delecteze sufletul cu acorduri divine de manele. Conducătorul acestei civilizaţii face, astfel, orice pentru poporul său. Regele culturii speră, că în acest mod va fi reconfirmat pentru încă patru ani ca zeu suprem...

Cuvintele de mai sus par oarecum desprinse dintr-o lecţie plictisitoare de istorie, însă din păcate nu e aşa. Sunt cuvinte generate de realitatea Sărbătorilor Iaşului. Şi din păcate... şi în acest an non-cultura a fost promovată la cote maxime. Oare când vor întelege cei ce aspiră la titlul de zei ai urbei, că un oras ce se vrea european are nevoie de o sărbătoare normală. Presa a caracterzat bine evenimentul din acest an - fum, bere şi manele. Până când? Viaţa după sărbători a existat dintotdeauna din păcate... şi ce este mai grav... sărbători vor fi şi anul viitor. Vox populi, vox dei... atât timp cât se cere circ şi pâine, sângele balcanic va continua să curgă în detrimentul celor care s-au bucurat mult... de cultură puţină, dar revigorantă... pe Lăpuşneanu.

Text: Alex Popa, Radio VoxT

Aşa sunt artiştii

Sunt un om pentru care cultura nu reprezintă doar cărţile pe care unii le cumpără în fiecare zi de marţi, odată cu Cotidianul, pentru care jazz-ul nu este doar o trăncăneală, iar arta contemporană nu e o grămadă de rahat exprimat în cuvinte încâlcite de critici de artă împăienjeniţi.

Îmi plac oamenii pentru care arta reprezintă totul. Tot respectul pentru ei.

Există însă şi o categorie de “aşa zişi” artişti pe care i-aş castra, le-aş umple gura cu rahat - nu turcesc - şi i-aş biciui în Piaţa Publică. Am cunoscut unul chiar aseară: Dan Constantinescu. De ce mi-a căzut greu la maţe Dan Constantinescu?
Simplu.
Pentru că am avut ocazia să-i văd brânza şi roşiile printre dinţi în timp ce vorbea despre modul cum filosofează el şi introspectează mii de ani de cultură. Pentru că m-a obligat să mă aşez cu o bucă în afara băncii, din cauza palmelor de atenţionare pe care mi le trăgea peste mâini. “Înţelegi, nu?”... şi poc o palmă şi un damf de vin şi brânza drept în nas. Din gura aia cu dinţi de cal ieşea un miros insuportabil. De aceeaşi gură se folosea pentru a-mi explica, într-un limbaj în care nici măcar el nu se înţelegea, că El filosofează, că tot ceea ce realizează El este extraordinar. “Vezi, nimeni nu a venit să mă întrebe nimic sau să cumpere ceva. Asta nu poate însemna decât două lucruri: că eu sunt deasupra lor, ei nefiind capabili să-mi înţeleagă arta sau că eu mă aflu deja pe marginea prăpastiei”, spunea el, în timp ce îţi îndesa în gura un antreu cu somon.

Dar, limbajul acesta de lemn şi lipsa unei coerenţe în exprimare, asezonată cu păreri de foarte bine despre ei înşişi este o trăsătura a majorităţii artiştilor trecuţi de 50 de ani, care au vizitat Franta uitând să treacă şi pe la Luvru. Pentru ei tot ce înseamnă artă contemporană este o bucată de carne neprăjită sau o ciorbă de burtă fără oţet.

Gata! Mai vorbim data viitoare.

Text: Claudia Craiu, Ziarul de Iaşi

Fotomaraton cu ecou

Fragment din articolul publicat de Ziarul de Iaşi, ediţia din 15 oct. 2007

Aproximativ 500 de persoane s-au adunat, în ciuda frigului de sâmbătă dimineaţă, în faţa Centrului Cultural Francez. Indiferent dacă ţineau o cameră de fotografiat în mână sau aşteptau cu înfrigurare una din partea organizatorilor, tinerii erau pregătiţi să înceapă cea de-a III-a ediţie a Fotomaratonului.

După primele patru ore de alergat prin oraş pentru a realiza primele teme - Cod Portocaliu, Ceai sau cafea, 13 şi Autoportret, concurenţii, înfriguraţi, s-au reîntors la centru pentru a bea un ceai cald, dar şi pentru a prelua următoarele patru teme. Timp de 12 ore fiecare colţişor din oraş a fost împânzit de fotografii dornici să surprindă cât mai original teme precum Celălalt, Iaşul Cultural, Fotomaraton, Proiecţie, Întâlnire de gradul 3, Pasarelă, Trafic şi Era odată.

„Numărul mare de participanţi nu m-a descurajat, dimpotrivă. N-a fost deloc uşor, am făcut kilometri, am urcat Copoul de câteva ori însă a meritat. Nu urmăresc un premiu, vreau doar ca măcar una dintre fotografiile mele să ajungă la Paris, poate înaintea mea!", îşi doreşte Iulian Sandu, unul dintre concurenţi.

Thanks, Claudia!

Text: Claudia Craiu, Ziarul de Iaşi

12-12-12

Pentru al treilea an consecutiv, Centrul Cultural Francez Iaşi a dat start la "Fotomaraton" - «cursă fotografică» deschisă tuturor celor interesaţi de fotografie, amatori sau profesionişti. Totul s-a desfăşurat într-o manieră originală: timp de 12 ore, fiecare «maratonist» a avut ca sarcină realizarea a 12 fotografii cu 12 teme diferite, stabilite de către organizatori. La interval de 4 ore, 4 noi teme au fost dezvăluite. Acestea trebuiau tratate în ordinea în care au fost primite. Pentru fiecare temă, concurenţii au dat... maximum... un clic. Interesantă provocare mi-am zis. Şi nu numai eu. Alţi 500 de participanţi au pornit... la maraton. N-a fost deloc uşor, am făcut kilometri, am urcat Copoul de câteva ori... însă a meritat. Iată rezultatul! În ordinea numerelor de pe tricou, intră pe blog... fotografiile:

Tema 01 - "COD PORTOCALIU"

Tema 02 - "CEAI SAU CAFEA?"
Tema 03 - "13"

Tema 04 - "AUTOPORTRET"

Tema 05 - "CELĂLALT"

Tema 06 - "IAŞUL CULTURAL"

Tema 07 - "FOTOMARATON"

Tema 08 - "PROIECŢIE"

Tema 09 - "ÎNTÂLNIRE DE GRADUL 3"

Tema 10 - "PASARELĂ"

Tema 11 - "TRAFIC"

Tema 12 - "ERA ODATĂ..."

Rezultatele vor fi anunţate la mijlocul lunii noiembrie iar premiile vor fi oferite la sfârşitul aceleiaşi luni, în cadrul unei festivităţi care va avea loc odată cu inaugurarea expoziţiei cu fotografiile premiate, în prezenţa mass-media şi a autorităţilor locale. Expoziţia va fi prezentată apoi în ţară, în Franţa, şi pe site-urile www.fotomaraton.ccfiasi.ro şi www.foto-magazin.ro.

Text & Foto: Iulian Sandu, Radio Guerrilla

Tipologii

Ca să îţi dai seama cum e un om, e de ajuns să îl auzi cum vorbeşte, să îl observi cum interacţionează cu ceilalţi, eventual cum se îmbracă, cum ţine ţigara, dacă spune cuvântul cu P (pe acest blog sunt interzise obscenităţile) detaşat sau doar ca să se dea în stambă. Lista s-ar putea întinde, însă acum I’ve got the label şi o dau mai departe.

Aşadar mă voi referi doar la o anumită categorie. Şi astfel am să vizez persoanele pe care le detest. Din categorie fac parte speciile frustraţilor, ignoranţilor, sictiriţilor şi tupeiştilor (adică cei care, vezi Doamne, au “şcoala vieţii”). Dacă e să disec, atunci pot spune cu uşurinţă că frustraţii sunt la fiecare pas, sunt groaznic de enervanţi şi ascund mici schimonoseli care îţi crează stări diverse, de la irascibilitate... la milă. Aici i-aş încadra pe cei care mai şi inventează când povestesc ceva, doar ca să fie mai savuroasă povestea, care caută să domine, să atragă atenţia interlocutorului cu orice preţ, ascunzându-şi frustrările, de cele mai multe ori, în vicii. Tot aici intră şi cei care nu-şi văd propriile defecte, dar care le văd întotdeauna pe ale altora şi le înfloresc cu spor, de la caz la caz. Ignorantii sunt de fapt... de ignorat. Sictiriţii şi tupeiştii sunt deliciul. Le-aş da foc. (Nu eu, aş spera însă ca o torţă aprinsă din cer să le pice în cap). Cei care au supravieţuit în cuşca leilor, cei care nu au avut întotdeauna ce şi-au dorit şi au luptat eroic pentru a obţine, acele brute care-ţi spun verde-n faţă de te cruceşti de onestitatea şi exuberanţa adoptată. Ăştia mă enervează. Da, dar problema e că trebuie, vrând nevrând, să supravieţuieşti cu ei, fie în acelasi loc, fie... every breath you take, every move you make.

Aici e baiul. Şi atunci m-am gândit să mă alătur Celiei (cântăreaţa) şi astfel să trag aer în piept (aşa e cântecul, trag aer în piept, ta na na naaaaaaa) şi să-mi repet în gând: Bianca, don’t argue with idiots, they’ll drag you down to their level and beat you with experience. Nu ştiu cine a zis-o, dar it helps, pentru că e perfect adevărat. Aşadar, ce zici, facem un canon?

Text: Bianca Grigoriu

Copii, luaţi exemplu!

Logic sau nu... noi românii, am ajuns din nou pe prima pagină a ziarelor d'afară! Nu e motiv de bucurie dar parcă nici de supărare nu punem botic. Întâmplarea nu a speriat pe nimeni... ba chiar a smuls cel puţin un zâmbet... cititorului.

Acum câteva zile, se făcea că un ministru, în Guvernul Tăriceanu... călătorea în timp. Istoric îi este şi numele Decebal + Traian + Remeş. Liberalul aflat în fruntea Ministerului Agriculturii a devenit, peste noapte, vedetă internaţională... după ce TVR-ul l-a arătat poporului. Acuzat de trafic de influenţă şi luare de mită, Remeş a renunţat deja la fotoliul din cadrul Executivului. Ministrul agriculturii ar fi primit 15.000 de euro şi 100 de litri de pălincă... pentru a aranja o licitaţie. La faza cu pălinca, mie îmi este foarte clar: Remeş a rămas agăţat în timp, undeva, înainte de '89... când se lua şi se dădea... cu sacoşa. Sunt dezamăgit şi de suma primită. Vorba unui prieten d'al meu... 15.000 de euro dai la poliţistul de la municipală... să te rezolve cu permisul. Şi acelaşi prieten a mai avut o sclipire: Remeş trebuie dat exemplu la şcoală. Exemplu de urmat!!!

Dragi copii, domnu' ministru dă dovadă de o modestie ieşită din comun! Doar 15.000?! Vedeţi? Alţii s-au lăcomit şi şi-au umplut buzunarele cu miliarde...

Text: Iulian Sandu, Radio Guerrilla

Între mâţă şi pisică

Nu de puţine ori am văzut bărbaţi în toată firea alintându-şi partenera cu unul din cele două apelative. Fie că este vorba despre soţie, amantă sau prietenă... femeia s-a regăsit întotdeauna, în ochii bărbatului... într-o formă de felină.

Conform DEX-ului, mare diferenţă între cele două nu există. Mâţa pare a fi doar... pui de pisică. Şi poate de aici pornesc proverbele care o descalifică - „a se uita ca mâţa în calendar”, „a fi învăţat ca mâţa la lapte” sau „a nu avea nici mâţă la casă”. Toate până la un punct: mâţa se rupe în două şi devine pisică. Vorbim deja de un alt statut: şapte vieţi şi mai multă graţie în mişcare. Dar până acolo, aceleaşi calităţi, aceleaşi defecte. Ochi ageri şi gheare ascuţite! Amândouă ştiu să iubească, să fie blânde... şi ambele sunt prefăcute şi zgârie rău.

Şi dacă e să rămânem la alinturi din lumea celor care nu cuvântă... am mai întâlnit, destul de des: iepuraş, fluturaş, buburuză, albinuţă, puiuţ, păsărică (mai nou)… însă niciodată... căţea. Şi ştii de ce? Pentru că partenera are oricum... sânge de felină... iar tu vei deveni în scurtă vreme... şoricel.

Text: Iulian Sandu, Radio Guerrilla

Ultimii... dar cei din urmă

Încă un sondaj... şi tot pe ultimul loc! Şi ce dacă... pare să-şi spună românul după fiecare studiu făcut despre ţara în care s-a născut. Nu este săptămână să nu apară în mass-media un sondaj ale cărui rezultate să ne arate în ce ţară minunată trăim... Mă şi simt Alice în Ţara Minunilor.

România ocupă ultimul loc în rândul statelor din Europa Centrală şi de Est în ceea ce priveşte ponderea creditului neguvernamental în produsul intern brut. În materie de televiziune digitala terestră suntem una dintre cele mai puţin avansate ţări din Balcani. Avem printre cele mai mici salarii din Uniunea Europeană... DAR ne mândrim că lucrăm cele mai multe ore pe săptămână, comparativ cu media europeană.

Şi la capitolul cultură „conducem” detaşat: românii sunt cotaţi printre ultimii din Europa la capitolul inteligenţă. Singurul concurs de cultură generală la noi... este 6 din 49. În ceea ce priveşte cinematografele şi teatrele stăm confortabil pe ultima poziţie... şi cum altfel la câţi spectatori sunt în sală.

Nu ar trebui să mă mire rezultatele sondajelor, atâta timp cât, atunci când vine vremea să ne sărbătorim oraşul - dintotdeauna culturalul târg al Ieşilor - nu se găseşte altceva prin cutiuţa muzicală decât melodiile celebre, semnate Guţă, Salam şi alţi „rapsozi” faimoşi... care se ascultă „în surdină” pe la tarabe, doar-doar or intra mai bine berea, micii şi frigăruile. Mai puţin contează că sunt gătite în condiţii insalubre iar unele ingrediente au scăpat ca prin minune de controlul OPC... Important e să mănânci mult şi bine. Mănânci, deci ai parte de cultură!!!

Text: Andreea Stoleru, Radio Guerrilla

Căminul... sau alter ego- ul studentului

Luna octombrie începe mai devreme pentru studenţii care doresc o cameră la cămin. Si odată cu asta, domină asupra lor şi sentimentul de stres continuu. Faci o cerere, te rogi să ai media care-ţi permite accesul la cameră... sau întorci pe dos buzunarele pentru a cumpăra locul mult râvnit de viitorii intelectuali ai patriei.

Anul acesta, ziua cazărilor a fost 27 septembrie, zi plină de bucurie pentru unii şi fatidică pentru alţii. Peste 30.000 de studenţi de la “Cuza” au semnat o hârtiuţă prin care au cerut un loc de cazare. Doar jumătate dintre ei s-au putut considera norocoşi. Din acest motiv... am spus - “zi fatidică”. Chiar şi aşa, studentul nu şi-a pierdut speranţa. La unele facultăţi au urmat tururile secunde şi apoi terţe. Unii au mai primit locuri, pentru alţii însă... malşansa şi-a spus cuvântul.

Am fost în mijlocul studenţilor şi totul a decurs, ca şi în anii precedenţi... după acelaşi scenariu - se zbăteau pentru cazare. Am văzut bucuria celor care şi-au primit “metrul pătrat” dar am remarcat şi furia celor nedreptăţiţi de un administrator de facultate incompetent... La urma urmei, aşa ministru al Educaţiei... aşa sistem educaţional.

Va continua. Promit!

Text: Alex Popa, Radio Vox T

Îngerii jazz-ului

Jazz babyyy! Jazz la festivalul londonez ce se desfăşoară an de an la Imperial Warf. Aici bate inima cartierului Chelsea – cel mai select al Londrei. Dacă Zdob şi Zdub ar cânta doar în engleză, ar aduce în mulţime aceleaşi trăiri. Acorduri haotice îmbinate cu folcor şi jazz. Electrizant. 2 trompete, 3 chitări electrice, un bufon ca vocalist. Celălalt? Well, DEZLÂNAT.

Ce simplu pot fi descrişi unii oameni, doar cu un cuvânt. Puţini au caracteristica de a fi descrişi doar cu un cuvânt. Lumea prinde ritmul. În faţa mea, un nene de vreo 55 de ani. Blugi, o jachetă din piele întoarsă. Cămaşa e cu pătrăţele. Nu e foarte înalt. După figură pare a fi irlandez. Chipul e de un roşu cronic. Pariez că are deja 6 beri la bord. Ţine mâinile în buzunar şi din când în când mai prinde ritmul. Nu cred că face parte din categoria celor care servesc la cină crab şi licoare franţuzească. Pare mai degrabă mâncător de cârnaţi de la Sainsbury şi paste cu pesto. Ce mai, iubeşte viaţa. Mai devreme a măsurat bine din ochi o tinerică. S-a uitat de două ori, să fie sigur că îi place. Pare că-i răsună în inimă ritmurile ce devin din ce în ce mai alerte. Are burtă, nu foarte mare, părul creţ, nasul lătăreţ de mare. Sigur iubeşte berea şi e irlanedez. Tocmai a apărut lângă el un puşti. Nu cred că are mai mult de un an şi 8 luni. Prinde şi ăsta micu ritmul, în timp ce maică-sa îl priveşte încrezătoare şi cu un soi de mândrie. Tot creţ şi ăsta micu. S-a aliniat cu roşcovanu’. Câtă candoare şi curăţenie la primul, câtă prihană la celălalt!

Cu câtă încredinţare îşi priveşte cel mic mama, în timp ce scutură din picioare. Nimic nu pare să-i dea mai multă încurajare. Se zice că ăştia mici văd îngeri. Oare ce vede pruncul în această adunătură?! Nu e om să nu se simtă bine. Nu e om să nu fi băut măcar o bere. Faptul că văd prunci aici îmi dă un semtiment de siguranţă. Dacă e măcar un înger aici, atunci alţii veghează cel puţin de la distanţă.

Gata Monica. Mai lasă şi pe altă dată. Se termină hârtia, deşi ai putea să scrii şi despre doamna trofeu ce se bâţâie frenetic în faţa ta.

Text: Monica Dumitrescu, Jurnalul Naţional

Cu botul pe labe...

Culoarea politică s-a dovedit încă o dată mai tare decât funcţia. Am trăit din plin acest adevăr, chiar în prima zi de şcoală... nu a mea, ci a studenţilor. Iaşul a cunoscut ieri un 1 Octombrie mai politizat ca niciodată. Preşedintele României, Traian Băsescu şi ministrul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, Cristian Adomniţei au avut abonament pentru festivităţile de deschidere a noului an universitar.

Prezenţa şefului statului în Capitala Moldovei sau teama că va pierde electorat... l-au făcut pe Adomniţei să-şi modifice programul. Mare greşeală! A mers la ceremonia desfăşurată la Cuza şi nu a mai apucat un loc în prezidiu, lângă preşedinte. Culoarea politică a făcut diferenţa iar ieşeanul de la Educaţie s-a aşezat cuminte, în prima bancă... lângă autorităţile locale.

O oră mai târziu, Adomniţei s-a răzbunat! La ceremonia desfăşurată la Politehnică, el a stat la prezidiu... că nu degeaba a absolvit Facultatea de Construcţii de la Iaşi...

Text: Iulian Sandu, Radio Guerrilla

Jurnalism vs balet

“Jurnalismul e o industrie. Dacă nu poţi, încă mai ai timp să te duci la balet”. Cam aşa a sunat în primul meu an de studenţie “welcome-ul”. Şi uite aşa, în fiecare zi din anul I, eram convinsă că o să fiu o hair stilistă de succes. Au cam trecut zilele… s-au transformat în ani, şi iată-mă astăzi… în prima zi din ultimul meu an de facultate. Astăzi, mi-aş fi dorit să fiu eu boboc, în prima bancă, sorbind fiecare cuvânt al “maestrului de ceremonii” (de obicei, Dl. profesor Condurache aka Boeru), absent de data aceasta, din păcate.

În câteva cuvinte, studenţia mea înseamnă, poate că şi pentru tine: reduceri, băute, seminarii la care ţi se închid ochii (fie de plictiseală, fie de oboseală), chinullllllll Cuzanet, viaţa în cămin (ce-i drept, nu a mea), serile de sâmbătă în oraş “ca gagicile”, “tocitul” cu o zi înaintea examenului (mulţumim Andreea Comănescu pentru consecvenţa cu care ai mers la cursuri), Opinia, Nord Est, revolta, bârfa, piramida inversată, package, reportaj, dosar. Ioncioaia (mhsfjagjmnsbjagh), Popa (dragi prieteni, e Rac, să ştiţi), Sandi, prima mea ştire, primul meu interviu, primul loc de munca, ASJ, şedinţe, proiecte. Şi maci mor.

Un sfat boboceilor jurnalişti: să aibă cojones. Da! Sa înveţe să fie egoişti, sa nu lase pe mâine ce pot face azi şi să nu fie încrezători în oricine. Nu ca mine… Restu’, se învaţă pe parcurs.

Text: Bianca Grigoriu

Am dat bani... să câştige

Politehnica Iaşi a bătut... pe banii mei. Sau cel puţin aşa îmi place să cred! N-am mai ajuns în tribunele stadionului "Emil Alexandrescu" din vremea când ieşenii se luptau cu vasluienii pentru un loc în prima ligă. Au trecut ceva ani de atunci... Weekend-ul trecut însă, "maneliştii" de la Poli au primit vizita formaţiei Pandurii Tg. Jiu, meci de care "m-am bucurat" şi eu.

Am stat la rând pentru un bilet (lista acreditărilor era declarată "închisă" de multă vreme) şi m-am îndreptat debusolat spre intrarea pe stadion. Am trecut cu mari emoţii de controlul corporal efectuat de jandarmi. Aveam asupra mea "arma" interzisă - o brichetă. Vânzătorul de la casa de bilete mi-a făcut instructajul: frate, bag-o în şosete că altfel... ăştia ţi-o iau. Nu mi-au găsit-o! Era în portofel! În fine, am reuşit să intru şi a început o nouă provocare: tribuna B, sector 4, rând 11, loc 20. M-am strecurat printre munţii de coji de seminţe şi am ajuns în locaţia indicată de bilet. Meci uşor, mi-am zis! Announcer-ul stadionului îmi pregătise însă... altceva: "va fi o partidă grea... Pandurii s-au calificat în Cupa României şi au venit la Iaşi cu gânduri mari". A avut dreptate. Au urmat 90 de minute... fără fotbal. Doar înjurături aşa cum nu mi-a mai fost dat s-aud. Am remarcat şi power play-ul: "Băăăi. Băăăi... Popa! Dă-le murături, nu vezi că-s mahmuri?".... semn că ieşenii nu uită şi nu iartă ieşirile nocturne ale fotbaliştilor.

Minutul 90 a făcut însă diferenţa! Poli a înscris iar divorţul dintre fani şi echipă... a fost dat uitării. De bucurie, au început pupăturile între suporteri... şi aplauze neîntrerupte. Soţii care s-au împotrivit nevestelor pentru a veni la meci... şi-au spus că tot scandalul a meritat, copii aflaţi în tribune... şi-au jurat să devină fotbalişti... iar Gigi de la "oficială"... a mai desfăcut o şampanie.

Când toată lumea era fericită, pe mine m-a apucat tristeţea! Cu banii de bilet, "donaţi" maneliştilor de la Poli... vedeam o piesă de teatru şi un film...

Text: Iulian Sandu, Radio GUERRILLA

"A fi" sau "a nu a fi"

Fără nici o legătură cu începutul de an universitar sau cu prezenţa preşedintelui Băsescu la Iaşi... mă dedic unei noi activităţi, care conform "caietului de sarcini" ar trebui să-mi aducă... liniştea şi bucuria că am zis ce am gândit, fără ca CNA-ul să mă pună la zid. Deschid astfel, oficial, pagina "De Presă. Altfel..." - blog-ul care acceptă... jocuri de cuvinte grele dar spuse elegant, imagini clare dintr-o lume parcă trucată şi sunete fără pic de zgomot. Prima zi de blog, la fel ca şi prima zi de facultate pentru mii de studenţi, nu poate începe fără... un cuvânt înainte.

Aşadar, CUVÂNT ÎNAINTE

"De Presă. Altfel..." este locul în care o echipă de jurnalişti de presă scrisă, radio şi TV... are ocazia de a spune pe bune! Departe de ochii patronului, care cere întotdeauna respectarea unei anumite politici, blog-ul de faţă oferă şansa de a pune degetul pe orice rană... nu doar pentru a lăsa amprente. Semnalăm împreună ce este corect şi ce nu... într-o lume pe care am vrea-o altfel. N-o mai lungesc şi aleg "A fi"! Bună seara, "cât şi bine v-am găsit"! Să înceapă distracţia!

Text: Iulian Sandu, Radio GUERRILLA

Deschis nonstop!

1 Octombrie 2007, facem deschiderea oficială a acestui blog!

Text: Iulian Sandu, Radio GUERRILLA