Jurnalism vs balet

“Jurnalismul e o industrie. Dacă nu poţi, încă mai ai timp să te duci la balet”. Cam aşa a sunat în primul meu an de studenţie “welcome-ul”. Şi uite aşa, în fiecare zi din anul I, eram convinsă că o să fiu o hair stilistă de succes. Au cam trecut zilele… s-au transformat în ani, şi iată-mă astăzi… în prima zi din ultimul meu an de facultate. Astăzi, mi-aş fi dorit să fiu eu boboc, în prima bancă, sorbind fiecare cuvânt al “maestrului de ceremonii” (de obicei, Dl. profesor Condurache aka Boeru), absent de data aceasta, din păcate.

În câteva cuvinte, studenţia mea înseamnă, poate că şi pentru tine: reduceri, băute, seminarii la care ţi se închid ochii (fie de plictiseală, fie de oboseală), chinullllllll Cuzanet, viaţa în cămin (ce-i drept, nu a mea), serile de sâmbătă în oraş “ca gagicile”, “tocitul” cu o zi înaintea examenului (mulţumim Andreea Comănescu pentru consecvenţa cu care ai mers la cursuri), Opinia, Nord Est, revolta, bârfa, piramida inversată, package, reportaj, dosar. Ioncioaia (mhsfjagjmnsbjagh), Popa (dragi prieteni, e Rac, să ştiţi), Sandi, prima mea ştire, primul meu interviu, primul loc de munca, ASJ, şedinţe, proiecte. Şi maci mor.

Un sfat boboceilor jurnalişti: să aibă cojones. Da! Sa înveţe să fie egoişti, sa nu lase pe mâine ce pot face azi şi să nu fie încrezători în oricine. Nu ca mine… Restu’, se învaţă pe parcurs.

Text: Bianca Grigoriu