A fost un an în care lumea mi s-a arătat sub o formă primitivă. Am observat că prea mulţi oameni sunt asemenea unor maimuţe neinteligente, conduse frecvent de instinte. Foame, sete, sex. (plus un adaos de la prietenul meu Ionuţ - Bemveu şi buci). Am mai observat că tot ce s-a clădit în mulţi ani se sfârşeşte într-o secundă, că sub înfăţişările cele mai ok se ascund nişte monstruozităţi, că încredere e un cuvânt prea mare şi gol, că tot ce e normal e de fapt anormal, iar limitele depăşesc cu mult o minte bolnavă. În plus, nu există prietenie. Oamenii stau împreună pentru că e mai uşor aşa decât să fie singuri. E un acord nescris.
Asemenea melcilor, suntem striviţi la un moment dat. Dar mai bine să fim striviţi de o talpă necunoscută. E simplu. Dumnezeu s-a pişat şi am apărut. Orbecăim fără intenţii serioase. Nişte melci cu termopane care stau pe iarbă şi fac baloane. Fiecare cu balonul lui. Un semn de întrebare se ridică însă atunci când apare posibilitatea de a alege. Baloanele au diferite forme şi culori. Alegem fie gri şi oval, fie colţuros şi mov. De alea roz perfect rotunde nu există. Nici măcar în imaginaţia mea. Baloanele au însă o viaţă redusă. Ele vor să zboare cât mai sus, să-şi joace copilăria în sticla cu şampon, să trăiască puţin, dar să nu fie sparte de fetiţa ştirbă cu două codiţe. Mai mari, mai mici, suflu... şi aerul din mine creează mici colonii. La început mari, imense şi parcă prea fragile, în balon mi-am pus eu toate gândurile, speranţele, năzuinţele. Puf! Data viitoare am să pun mai mult şampon.
În final, şi baloanele şi melcii au aceeaşi soartă, iar eu pe 24 fac 22.
