Au mai rămas patru luni până cand se termină un capitol. Câteodată nici nu-ţi vine să crezi ce uşor ajunge la finalitate un lucru, o fază, care pentru unii a durat patru ani, pentru alţii doar trei. Şi totuşi acest capitol va fi încheiat printr-o lucrare scrisă, un ultim chef şi poate un album de grupă sau de an.
Au mai rămas patru luni şi parcă nici nu-ţi vine să crezi. Te gândeşti la alţii care au fost înaintea ta, părinţi, rude, fraţi, prieteni. Au trecut şi ei prin asta, e ceva normal, îţi spui... Şi totuşi te uiţi la fete - cearcăne, riduri, griji. Păi şi tu ai avut parte de chestii din astea, însă îţi dai seama că un simplu examen, chiar dacă la acel moment ţi se părea puntea de legătura dintre două lumi, nu a fost decât un fleac. Şi totuşi, deocamdată te mai duci pe la câte o petrecere prin cămin, la o altă bere cu colegii şi nu prea vă vine să vorbiţi despre ce va fi peste patru luni... nu de alta, dar de ce să fii deprimat când ar trebui să te distrezi. Deocamdată ai alte griji, aduni materiale pentru licenţă, te mai duci pe la un seminar, două... şi totuşi trec zilele foarte repede. Dar oare cum au trecut patru, respectiv trei ani?! Cum de nu-ţi dai seama unde s-au dus? Nu-ţi pare rău neapărat că şcoala se termină, însă te gândeşti cu frică de acum... că se va încheia unul dintre cele mai importante capitole, cel final al copilăriei. Până la urmă şi la facultate tot copil eşti, însă vine o vreme, materializată la finalul acestor patru luni... când te întrebi “eu pe ce drum o apuc?”. Şi rămâi doar cu întrebarea, pentru că şcoala românească nu te pregăteşte pentru viaţă ci doar te echipează. Şi din păcate, dacă nu ai reuşit să-ţi faci socotelile în aceşti 3-4 ani de şcoală superioară, acum e tare greu să ştii ce ai de făcut cu exactitate. Şi te cuprinde... frica - timor.
Am trecut cu bine peste atâtea zeci de examene, trecem şi peste licenţă, că doar nu e sfârşitul lumii, dar oare examenul vieţii cum îl vom trece? Se folosesc fiţuici, servite, sau hands-free invizibil? Şi totuşi o singură sintagmă poate distruge sentimentul de timor – “Îndrăzneşte...”. Aşa cum dacă ceri, ţi se va da... la fel şi dacă vei îndrăzni, vei REUŞI!
2 comentarii:
"Loc de dat cu capul"
Am remarcat prima oara "dureroasa" fraza la iesirea dintr-un prea lung si deloc confortabil examen, pe usa veche si visinie a salii in care tocmai imi torturasem memoria intepenita de nesomn.Timp de zece minute ma agitasem gatuita de trac inaintea unor indivizi inerti ce-mi puneau cele mai pertinente intrebari dintr-o lucrare pe care n-o citisera.Lucrarea mea de licenta.Mai putin de o suta de pagini scrise in cateva saptamani de umblat frenetic prin carti si baruri, de "baute" pe holuri de camin si de facut dragoste intr-un fel care nu poate decat sa-ti complice ireversibil existenta.Scapata din furcile caudine, m-am oprit sa respir si sa ma eliberez de ultimele emotii.Atunci mi-a alunecat privirea pe peretele din fata mea, apoi pe "locul de dat cu capul". Am ras, imaginandu-mi un restantier suparat pe viata si pe faptul ca examenele fac parte din ea.Simteam cat e de reconfortant sa treci cu brio si ultima zi de studentie si sa pleci cu spirit comunist de invingator mai departe.
In doua luni am vazut cate drumuri ale succesului puteam sa apuc...Ma gandesc inca la cei 22 de ani petrecuti pe bancile scolii si-mi vine, in cel mai academic mod cu putinta,corespunzator educatiei mele,sa urlu a pustiu.Sau sa ma intorc la fatalul mesaj al restantierului-profet si sa fac exact ceea ce-mi indica.Sa inteleg si sa accept cumva ca fac parte dintre cei scuturati de planuri si visuri si treziti "oameni mari" intr-o lume in care nimeni nu le mai "sufla" raspunsul.
Asa ca raspunsul meu e da, Alex: suntem generatia ce se va da, intr-adevar,cu capul de toti peretii.
"Loc de dat cu capul"
Am remarcat prima oara "dureroasa" fraza la iesirea dintr-un prea lung si deloc confortabil examen, pe usa veche si visinie a salii in care tocmai imi torturasem memoria intepenita de nesomn.Timp de zece minute ma agitasem gatuita de trac inaintea unor indivizi inerti ce-mi puneau cele mai pertinente intrebari dintr-o lucrare pe care n-o citisera.Lucrarea mea de licenta.Mai putin de o suta de pagini scrise in cateva saptamani de umblat frenetic prin carti si baruri, de "baute" pe holuri de camin si de facut dragoste intr-un fel care nu poate decat sa-ti complice ireversibil existenta.Scapata din furcile caudine, m-am oprit sa respir si sa ma eliberez de ultimele emotii.Atunci mi-a alunecat privirea pe peretele din fata mea, apoi pe "locul de dat cu capul". Am ras, imaginandu-mi un restantier suparat pe viata si pe faptul ca examenele fac parte din ea.Simteam cat e de reconfortant sa treci cu brio si ultima zi de studentie si sa pleci cu spirit comunist de invingator mai departe.
In doua luni am vazut cate drumuri ale succesului puteam sa apuc...Ma gandesc inca la cei 22 de ani petrecuti pe bancile scolii si-mi vine, in cel mai academic mod cu putinta,corespunzator educatiei mele,sa urlu a pustiu.Sau sa ma intorc la fatalul mesaj al restantierului-profet si sa fac exact ceea ce-mi indica.Sa inteleg si sa accept cumva ca fac parte dintre cei scuturati de planuri si visuri si treziti "oameni mari" intr-o lume in care nimeni nu le mai "sufla" raspunsul.
Asa ca raspunsul meu e da, Alex: suntem generatia ce se va da, intr-adevar,cu capul de toti peretii.
Trimiteți un comentariu