Sunt un om pentru care cultura nu reprezintă doar cărţile pe care unii le cumpără în fiecare zi de marţi, odată cu Cotidianul, pentru care jazz-ul nu este doar o trăncăneală, iar arta contemporană nu e o grămadă de rahat exprimat în cuvinte încâlcite de critici de artă împăienjeniţi.
Îmi plac oamenii pentru care arta reprezintă totul. Tot respectul pentru ei.
Există însă şi o categorie de “aşa zişi” artişti pe care i-aş castra, le-aş umple gura cu rahat - nu turcesc - şi i-aş biciui în Piaţa Publică. Am cunoscut unul chiar aseară: Dan Constantinescu. De ce mi-a căzut greu la maţe Dan Constantinescu?
Simplu.
Pentru că am avut ocazia să-i văd brânza şi roşiile printre dinţi în timp ce vorbea despre modul cum filosofează el şi introspectează mii de ani de cultură. Pentru că m-a obligat să mă aşez cu o bucă în afara băncii, din cauza palmelor de atenţionare pe care mi le trăgea peste mâini. “Înţelegi, nu?”... şi poc o palmă şi un damf de vin şi brânza drept în nas. Din gura aia cu dinţi de cal ieşea un miros insuportabil. De aceeaşi gură se folosea pentru a-mi explica, într-un limbaj în care nici măcar el nu se înţelegea, că El filosofează, că tot ceea ce realizează El este extraordinar. “Vezi, nimeni nu a venit să mă întrebe nimic sau să cumpere ceva. Asta nu poate însemna decât două lucruri: că eu sunt deasupra lor, ei nefiind capabili să-mi înţeleagă arta sau că eu mă aflu deja pe marginea prăpastiei”, spunea el, în timp ce îţi îndesa în gura un antreu cu somon.
Dar, limbajul acesta de lemn şi lipsa unei coerenţe în exprimare, asezonată cu păreri de foarte bine despre ei înşişi este o trăsătura a majorităţii artiştilor trecuţi de 50 de ani, care au vizitat Franta uitând să treacă şi pe la Luvru. Pentru ei tot ce înseamnă artă contemporană este o bucată de carne neprăjită sau o ciorbă de burtă fără oţet.
Gata! Mai vorbim data viitoare.
Îmi plac oamenii pentru care arta reprezintă totul. Tot respectul pentru ei.
Există însă şi o categorie de “aşa zişi” artişti pe care i-aş castra, le-aş umple gura cu rahat - nu turcesc - şi i-aş biciui în Piaţa Publică. Am cunoscut unul chiar aseară: Dan Constantinescu. De ce mi-a căzut greu la maţe Dan Constantinescu?
Simplu.
Pentru că am avut ocazia să-i văd brânza şi roşiile printre dinţi în timp ce vorbea despre modul cum filosofează el şi introspectează mii de ani de cultură. Pentru că m-a obligat să mă aşez cu o bucă în afara băncii, din cauza palmelor de atenţionare pe care mi le trăgea peste mâini. “Înţelegi, nu?”... şi poc o palmă şi un damf de vin şi brânza drept în nas. Din gura aia cu dinţi de cal ieşea un miros insuportabil. De aceeaşi gură se folosea pentru a-mi explica, într-un limbaj în care nici măcar el nu se înţelegea, că El filosofează, că tot ceea ce realizează El este extraordinar. “Vezi, nimeni nu a venit să mă întrebe nimic sau să cumpere ceva. Asta nu poate însemna decât două lucruri: că eu sunt deasupra lor, ei nefiind capabili să-mi înţeleagă arta sau că eu mă aflu deja pe marginea prăpastiei”, spunea el, în timp ce îţi îndesa în gura un antreu cu somon.
Dar, limbajul acesta de lemn şi lipsa unei coerenţe în exprimare, asezonată cu păreri de foarte bine despre ei înşişi este o trăsătura a majorităţii artiştilor trecuţi de 50 de ani, care au vizitat Franta uitând să treacă şi pe la Luvru. Pentru ei tot ce înseamnă artă contemporană este o bucată de carne neprăjită sau o ciorbă de burtă fără oţet.
Gata! Mai vorbim data viitoare.
Text: Claudia Craiu, Ziarul de Iaşi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu