Azi sunt ţigancă

Am crescut cu rasismul în sânge. Nu cred să fi avut mai mult de patru - cinci ani când mama mă prevenea - “dacă nu eşti cuminte, te fură ţiganca”. Aşadar, am crescut cu frica de fustele lungi şi mari sub care aş fi putut încăpea atât de usor. Poate că în mintea de copil, ţiganii reprezentau opusul căldurii şi dragostei pe care mi-o putea oferi mama. Mai târziu, în clasa I am avut vreo patru colegi ţigani. Stăteau mereu în ultima bancă - şi nu pentru că ar fi fost înalţi, ci pentru că erau altfel. Doar unuia dintre ei i s-a facut “favoarea” de a sta în prima bancă. Avea miopie.

Mai apoi, după căderea lui Ceauşescu am asistat la primul fenomen rasist din şcoală. S-a petrecut peste tot în România şi sunt convisă că tuturor ni s-a părut normal. Poate că şi ţiganilor li s-a părut la fel de normal căci într-un anume fel, au învăţat să primească marginalizarea cu uşurinţă. Se vorbea prin ’90 de un învăţământ de calitate, de înlocuirea claselor turmă cu 42 de elevi... cu a celor de calitate şi 25 de învăţăcei. Câtă bucurie or fi avut diriginţii şi învăţătorii care au completat listutele cu “mici suflete” care trebuiau să părăsească batalioanele de frunte ale învăţământului pentru a forma clase rebut. Nici un ţigan - cel puţin în şcoala mea - nu a rămas în clasele elită. S-au transformat smeriţi în rebuturi ale învăţământului pentru a deveni mai apoi rebuturi ale societăţii.

În 28 de ani de Românie am trăit diferite experienţe cu ţigani. I-am prins cu mâna în geanta mea, le-am aruncat un ban atunci când cerşeau, m-au fermecat când le-am ascultat muzica tradiţională, i-am blamat că au inventat manelele. Le-am plâns de milă când i-am găsit la groapa de gunoi a Ciucului, trăind mai rău decât câinii europeni din adăpostul aflat în apropiere.

De un an îi întâlnesc prin Londra. Sunt cetăţeni europeni ca şi mine. Mi-au cerşit în engleză pe linia de metrou Piccadilly, am mai schimbat câte o vorba cu ei pe la National Gallery. De mule ori mi s-a umplut obrazul de ruşine. Însă totul a fost spălat vineri, cand am întalnit-o pe Lavinia. O ţigancă ce-ţi ia ochii de frumuseţe, inteligentă şi şarmantă. Lucrează la două “primării londoneze”, iar în timpul liber îşi ajută ţiganii. În multitudinea de culori londoneze, Laviniei nu îi este ruşine să spuna că e ţigancă. Dimpotrivă, militează pentru apărarea drepturilor “alor ei”, îşi promovează cultura şi tradiţia. Vineri mi-am dorit mai mult ca oricând să fiu şi eu ţigancă.

FOTO: un copil nefericit de la groapa de gunoi a Ciucului. Dacă ar fi trăit într-o altă Românie poate că ar fi avut şanse să devină o Lavinie...

Text: Monica Dumitrescu, Jurnalul Naţional