- spectacolul "Barbă Albastră" de Dea Loher în regia lui Benoît Vitse -
Textele Deei Loher s-au popularizat destul de mult în România - în afară de montările de la Bucureşti, numai în ultimele două luni, la Teatrul din Piatra Neamţ şi la Ateneul din Iaşi au avut loc două premiere pe scenariile scriitoarei germane. Scripturile ei sunt abordate de regizori, probabil, şi pentru faptul că prezintă o serie de probleme plasate direct în contemporaneitate, pentru că subiectele sunt populate de personaje remitizate: Medeea este Manhattan Medea, Adam este Adam Geist, iar Barbă Albastră este Heinrich Blaubart. Urmînd drumul deschis de la existenţialism, Loher vorbeşte despre singurătate, despre un eu absent într-un spaţiu pe care nu-l recunoaşte, iar toate acestea sunt învelite într-o vizibilă structură ironică.
Premiera din 18 decembrie 2007 de la Ateneul Tătăraşi l-a adus în scenă pe Blaubart, într-un spectacol de imagine semnat Benoît Vitse. O reprezentaţie care pare că a mizat mai mult pe text şi pe vizual, Barbă Albastră lasă greu o impresie unitar-regizorală. Dincolo de temă, de mesajul textului, care urmează ideea dihotomiei eros-thanatos, viziunea se risipeşte în imagini şi într-o interpretare actoricească destul de necredibilă.
Însă o reuşită din punctul de vedere al actului teatral efectiv o constituie tehnica fragmentarismului. Aşa cum se derulează un film, acţiunea se sincopează, se decupează în stop cadre, se desprinde între acolo şi aici. Acolo este un mic univers pentru povestea în sine, drumul spre moarte al protagonistului parcurs prin morţile altor femei. Unde nişte destine stranii se întîlnesc, se ignoră, se despart. Aici este prezentul pentru cuplul narator care opreşte acţiunea, o reia, moralizează actanţii şi implică publicul. Heinrich este mereu vegheat de ochi diferiţi.
Oarba este cea care-l “vede” constant, cecitatea ei este acel gen de ochi homeric, care poate privi esenţa şi nu e nevoie de percepţie fizică pentru a putea simţi iubirea pînă la obsesie. Povestitorii sunt mereu în preajma personajului central coordonîndu-i mişcările, fiind conştiinţe, în acelaşi timp. Procedeul teatrului în teatru lărgeşte cadrul, devine un filtru de control, aşa cum concluziona criticul George Banu în cartea sa Scena supravegheată. Iar nu în utimul rînd, publicul, de partea cealaltă a scenei, observă planurile situaţionale suprapuse. Un traseu temporal turbionar, în care dublul narator pare să fie o reminiscenţă a corului antic, caracterizează spectacolul şi, în fapt, multe scenarii sau realizări scenice contemporane poartă acest semn. E bine că aspectul a fost reţinut şi reprezentat de regizorul Vitse.
Un spectacol curajos, care ţine să accentueze explicit un text deja explicit, de unde vine redundanţa produsului final, dar care impresionează prin surîsul ironic care se arată la sfîrşit, acesta este Barbă Albastră - Speranţa femeilor. Jocul pluriperspectivist dinamizează posibilităţile teatrale şi a făcut reuşita premierei de la Ateneul Tătăraşi.
Premiera din 18 decembrie 2007 de la Ateneul Tătăraşi l-a adus în scenă pe Blaubart, într-un spectacol de imagine semnat Benoît Vitse. O reprezentaţie care pare că a mizat mai mult pe text şi pe vizual, Barbă Albastră lasă greu o impresie unitar-regizorală. Dincolo de temă, de mesajul textului, care urmează ideea dihotomiei eros-thanatos, viziunea se risipeşte în imagini şi într-o interpretare actoricească destul de necredibilă.Însă o reuşită din punctul de vedere al actului teatral efectiv o constituie tehnica fragmentarismului. Aşa cum se derulează un film, acţiunea se sincopează, se decupează în stop cadre, se desprinde între acolo şi aici. Acolo este un mic univers pentru povestea în sine, drumul spre moarte al protagonistului parcurs prin morţile altor femei. Unde nişte destine stranii se întîlnesc, se ignoră, se despart. Aici este prezentul pentru cuplul narator care opreşte acţiunea, o reia, moralizează actanţii şi implică publicul. Heinrich este mereu vegheat de ochi diferiţi.
Oarba este cea care-l “vede” constant, cecitatea ei este acel gen de ochi homeric, care poate privi esenţa şi nu e nevoie de percepţie fizică pentru a putea simţi iubirea pînă la obsesie. Povestitorii sunt mereu în preajma personajului central coordonîndu-i mişcările, fiind conştiinţe, în acelaşi timp. Procedeul teatrului în teatru lărgeşte cadrul, devine un filtru de control, aşa cum concluziona criticul George Banu în cartea sa Scena supravegheată. Iar nu în utimul rînd, publicul, de partea cealaltă a scenei, observă planurile situaţionale suprapuse. Un traseu temporal turbionar, în care dublul narator pare să fie o reminiscenţă a corului antic, caracterizează spectacolul şi, în fapt, multe scenarii sau realizări scenice contemporane poartă acest semn. E bine că aspectul a fost reţinut şi reprezentat de regizorul Vitse.Un spectacol curajos, care ţine să accentueze explicit un text deja explicit, de unde vine redundanţa produsului final, dar care impresionează prin surîsul ironic care se arată la sfîrşit, acesta este Barbă Albastră - Speranţa femeilor. Jocul pluriperspectivist dinamizează posibilităţile teatrale şi a făcut reuşita premierei de la Ateneul Tătăraşi.
Text: Ioana Petcu, Universitatea de Arte “George Enescu”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu