1 Decembrie. Ziua Mondială de Luptă Anti-SIDA. Ocazia perfectă ca organizaţiile neguvernamentale să iasă „în faţă”. Şi este de preferat ca la acţiunile organizate în această zi să fie prezentă cât mai multă presă, cât mai multă lume. Atunci, ONG-urile pot raporta că a fost o campanie cu succes, că au participat nu ştiu câte sute de oameni, iar apariţiile în mass-media dovedesc faptul că banii au fost utilizaţi în mod eficient.
Aşa să fie oare? Eu nu cred asta. De ani de zile, numărul organizaţiilor neguvernamentale care desfăşoară campanii anti-SIDA creşte continuu. Şi, simultan, numărul de infectaţi. Iar jumătate dintre cei atinşi de maladie – cel puţin în Iaşi – sunt tineri. Unde este mult clamata eficienţă a informaţiilor difuzate? Şi ce materiale se împart la o asemenea campanie? Fluturaşi, afişe şi... sfaturi. Cât de puternic poate să fie efectul unei hârtii pe care ai primit-o, întâmplător, pe stradă, când te grăbeai spre nu ştiu ce destinaţie? Emisiunile sau spoturile radio-TV nu pot schimba, nici ele, în câteva zile, atitudinea negativă vis-à-vis de cei infectaţi, atitudine ce durează de ani în şir. Şi atunci, de unde atâtea campanii de succes? Că rezultatele nu prea le confirmă...
Adevărul este, se pare, altul: campaniile raportate ca succese au sfârşit lamentabil, iar dovada o constituie numărul crescând de infectaţi cu HIV. Iar la Iaşi, sexul neprotejat – cale sigură de transmitere a nenorocirii – este în floare.... ONG-urile dau dovadă de o ipocrizie greu de imaginat. Dispun de fonduri uriaşe, unele dintre ele venite prin finanţări europene, dar bolnavii nu au resimţit nici o ameliorare a condiţiei lor. Nu vorbesc aici de o îmbunătăţire materială (bani pentru medicamente sunt), ci de imaginea lor în societatea în care sunt condamnaţi – da, acesta este cuvântul! – să trăiască. Sunt văzuţi ca paria, mizerie, blestem. Nimeni nu-i vrea. Să ne amintim că până şi un director de la Protecţia Drepturilor Copilului Vrancea a spus că cea mai bună soluţie ar fi, în opinia sa, sterilizarea persoanelor pozitive. Şi când cineva cu o asemenea funcţie vine şi declară ditamai tâmpenia, la ce te poţi aştepta de la oamenii neinformaţi? De aceea, bolnavii se ascund de noi.
„Doamna profesoară, am venit la acţiune! Să-mi motivaţi absenţele şi să-mi puneţi un 10!” Incredibil, dar adevărat. Asta şi nimic mai mult a înţeles un elev de liceu care a participat la o acţiune dedicată Zilei Mondiale de Luptă Anti-SIDA. Nu solidarizarea cu „sidoşii”, cu „ăia”, ci ocazia de a se distra şi de a mai vorbi la mobil în timpul desfăşurării acţiunii. Nu s-a gândit, măcar o clipă, că s-ar putea întâmpla ca mâine EL să fie cel izolat şi respins. Şi atunci, cu indivizi de asemenea teapă, ne mai mirăm că suntem unde suntem în ceea ce priveşte atitudinea societăţii faţă de cei infectaţi cu HIV?
Decât să facem campanii cu surle şi trambiţe, decât să obosim vorbind la microfon şi să ne dăm duhul de mila infectaţilor, în faţa camerelor de luat vederi, pe 1 decembrie, mai bine i-am ajuta, discret, pe tot parcursul anului. Le-am vorbi tuturor despre ei şi boala lor. Le-am explica despre ce este vorba şi că oricine dintre noi poate fi în locul lor. Am acorda jumătate de oră pe zi ca să vorbim despre ei. Aşa, rezultatele s-ar vedea într-adevăr şi nici ei nu s-ar mai simţi izolaţi tot timpul. Dar asta nu interesează. Pentru că nu apare în presă şi nu dă bine la imagine. Şi vor mai veni şi alte oportunităţi de finanţare, nu-i aşa?
Aşa să fie oare? Eu nu cred asta. De ani de zile, numărul organizaţiilor neguvernamentale care desfăşoară campanii anti-SIDA creşte continuu. Şi, simultan, numărul de infectaţi. Iar jumătate dintre cei atinşi de maladie – cel puţin în Iaşi – sunt tineri. Unde este mult clamata eficienţă a informaţiilor difuzate? Şi ce materiale se împart la o asemenea campanie? Fluturaşi, afişe şi... sfaturi. Cât de puternic poate să fie efectul unei hârtii pe care ai primit-o, întâmplător, pe stradă, când te grăbeai spre nu ştiu ce destinaţie? Emisiunile sau spoturile radio-TV nu pot schimba, nici ele, în câteva zile, atitudinea negativă vis-à-vis de cei infectaţi, atitudine ce durează de ani în şir. Şi atunci, de unde atâtea campanii de succes? Că rezultatele nu prea le confirmă...
Adevărul este, se pare, altul: campaniile raportate ca succese au sfârşit lamentabil, iar dovada o constituie numărul crescând de infectaţi cu HIV. Iar la Iaşi, sexul neprotejat – cale sigură de transmitere a nenorocirii – este în floare.... ONG-urile dau dovadă de o ipocrizie greu de imaginat. Dispun de fonduri uriaşe, unele dintre ele venite prin finanţări europene, dar bolnavii nu au resimţit nici o ameliorare a condiţiei lor. Nu vorbesc aici de o îmbunătăţire materială (bani pentru medicamente sunt), ci de imaginea lor în societatea în care sunt condamnaţi – da, acesta este cuvântul! – să trăiască. Sunt văzuţi ca paria, mizerie, blestem. Nimeni nu-i vrea. Să ne amintim că până şi un director de la Protecţia Drepturilor Copilului Vrancea a spus că cea mai bună soluţie ar fi, în opinia sa, sterilizarea persoanelor pozitive. Şi când cineva cu o asemenea funcţie vine şi declară ditamai tâmpenia, la ce te poţi aştepta de la oamenii neinformaţi? De aceea, bolnavii se ascund de noi.
„Doamna profesoară, am venit la acţiune! Să-mi motivaţi absenţele şi să-mi puneţi un 10!” Incredibil, dar adevărat. Asta şi nimic mai mult a înţeles un elev de liceu care a participat la o acţiune dedicată Zilei Mondiale de Luptă Anti-SIDA. Nu solidarizarea cu „sidoşii”, cu „ăia”, ci ocazia de a se distra şi de a mai vorbi la mobil în timpul desfăşurării acţiunii. Nu s-a gândit, măcar o clipă, că s-ar putea întâmpla ca mâine EL să fie cel izolat şi respins. Şi atunci, cu indivizi de asemenea teapă, ne mai mirăm că suntem unde suntem în ceea ce priveşte atitudinea societăţii faţă de cei infectaţi cu HIV?
Decât să facem campanii cu surle şi trambiţe, decât să obosim vorbind la microfon şi să ne dăm duhul de mila infectaţilor, în faţa camerelor de luat vederi, pe 1 decembrie, mai bine i-am ajuta, discret, pe tot parcursul anului. Le-am vorbi tuturor despre ei şi boala lor. Le-am explica despre ce este vorba şi că oricine dintre noi poate fi în locul lor. Am acorda jumătate de oră pe zi ca să vorbim despre ei. Aşa, rezultatele s-ar vedea într-adevăr şi nici ei nu s-ar mai simţi izolaţi tot timpul. Dar asta nu interesează. Pentru că nu apare în presă şi nu dă bine la imagine. Şi vor mai veni şi alte oportunităţi de finanţare, nu-i aşa?
Text: Marius Asăndulesei, OAMMR Iaşi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu