Schele şi popi

No comment!

Foto: Iulian Sandu, Radio Guerrilla

Parfum franţuzesc…

Sunt multe lucruri care nu-mi convin: vecina de a cinci care cântă în fiecare sâmbătă de răsună tot blocul, şeful care una promite şi alta face, colegii care nu au curajul să-ţi spună în faţă că nu sunt la fel de deschişi la minte ca tine, amicii sau colegii care put a transpiraţie de până şi părul din nas emigrează. Şi, pentru că acum cinci minute am intrat în biroul unei colege care nu a aflat încă faptul că apa este bună nu numai pentru băut, am decis să mă opresc un pic asupra celor pentru care H2O este prea udă.

Nu ştiu alţii cum sunt dar eu când simt miros de jegoşeală mă iau toate pandaliile. Aşa că am găsit şi soluţia: îmi voi cumpăra cât mai repede un spray de gândaci pe care îl voi purta mereu în geantă. În clipa în care voi adulmeca miros de nespălat, voi scoate arma şi-l voi “parfuma” pe individ. Dacă omului îi plac mirosurile tari îl voi ajuta să se simtă mult mai bine în pielea sa. Probabil că, râia şi jegul se vor supăra pe proprietar şi vor fugi mâncând pământul spre următoarea victimă.

De ce nu un parfum franţuzesc?

Simplu. Conform unor cercetări efectuate de echipa de tineri descoperitori de la Insitutul “Jegojos”, mirosurile de transipiraţie pot fi eliminate doar prin infuzii permamente de spray de gândaci. Acesta conţine o substanţă care afectează stratul cutanat al pielii, casă a familiilor “Râielosoci” şi “Puturoschi”. Cele două familii urăsc apa... însă inamicul public numărul 1 este plăcutul miros al parfumului franţuzesc “Kill the bugs”, scos pe piaţă de firma norvegiană “Free your skin”.

Text: Claudia Craiu, Ziarul de Iaşi

Dansaţi... cum cântă Primăria!

Primăria acestui oraş de provincie cu vechi "statut" de capitală... se lansează în lumea showbiz-ului. Informaţia a ajuns repede în redacţii... şi de-acolo către ascultători, telespectatori, respectiv cititori.

Direct de la sursă am aflat că municipalitatea ieşeană vrea să-şi cumpere scenă de spectacole, plus instalaţiile de sunet şi lumini aferente. Edilul şef, 'nea Gigi susţine că o scenă închiriată pentru diversele manifestări organizate în aer liber este mai scumpă decât una cumpărată. Practic imposibil...! Acelaşi Gigi a declarat că în urmă cu câţiva ani, Primăria închiria o scenă cu trei până la 5.000 de euro... iar acum, de "Sărbătorile Iaşului" municipalitatea a plătit 15.000 euro. În plus, oferta e cât se poate de limitată... iar scenele sunt greu de găsit. Pentru a fi convingător, Gigi al nostru a venit şi cu un exemplu: la Revelionul de anul trecut, singura scenă disponibilă a fost adusă din Italia. Vedeţi cum se leagă totul? Au luat scena... cu tot cu Al Bano, la ofertă. Şi uite-aşa, marea sărbătoare a Iaşului a fost în acest an... un rateu.

Şi pentru a nu se mai ajunge la aşa ceva... tot 'nea Gigi spune că la anul, Sărbătorile Iaşului vor fi organizate de o firmă specializată. Oamenii vin cu ideile... iar Primăria pune la bătaie scena şi echipamentul. Ce nu şi-a luat în calcul, edilul şef... e că pentru aparatura respectivă e nevoie de personal calificat. Parcă văd peste câteva luni, anunţuri de genu': Primărie! Angajez sunetist! Şi dacă tot se lansează în show-biz... recomand să-şi facă şi o trupă.

Şi pun pariu, că şi voi ştiţi... care-i cel mai bun trombonist din Primărie!

Text: Iulian Sandu, Radio Guerrilla

Tupeu de... regie!

Azi m-am enervat!... de dimineaţă. Cică regia locală de transport va scumpi biletele din decembrie. Ăsta e tupeu... tupeu măgăresc. După ce stai în staţii zeci de minute şi aştepţi un mijloc de transport, care atunci când vine e full... mai trebuie să dai şi mai mulţi bani pe bilet. Culmea nesimţirii este că regia scumpeşte biletele pentru a majora salariile vatmanilor şi şoferilor. Da! ăia care fumează şi-ascultă manele când conduc. N-aud nimic însă despre îmbunătăţirea condiţiilor din mijloacele de transport.

Mai mult, se vorbeşte despre o nouă strategie de marketing... o nouă strategie! Aţi reţinut, da? Să înţelegem că până în prezent, tărăboanţele cu care circulă omenirea prin Iaşi, rebuturile numite tramvaie, toate circulă conform unei strategii de marketing. În fine. În curând, vom avea surpriza, ca atunci când ne urcam în tramvai, să ne întâmpine cineva cu un zambet larg, care sa spună „Bună ziua. Vă rugăm să cumpăraţi bilet, în caz contrar veţi fi amendat“. Chiar nu aş vrea să fiu în locul angajatului regiei, care te întâmpină cu buna ziua... după ce stai 30 de minute în staţie şi eşti împins de o babă grasă să urci mai repede în tramvai...

Însă, şi ieşenii sunt vinovaţi într-o anumită măsură! Oameni buni! există călători, cărora le place să scoată şişu de la şosetă şi să taie căptuşeala la scaun... şi mai sunt cei care mănâncă seminţe şi scuipă pe jos. Tramvaiele sunt pline de hoţi de buzunare, de băieţi cu telefoane moderne, care duduie a manele, pline de oameni nespălaţi, care te intoxică şi te fac să te cobori la nivelul nesimţirii lor: „băi fraţilor! care pute în halul asta?” Liniste! Omniprezenţi sunt pensionarii care de obicei vin de la piaţă cu sarsanalele pline şi te înghesuie să te ridice de pe scaun... deşi merg maximum două staţii.

Astăzi, dragii mei, am venit la radio cu un microbuz... Mă dor toate oasele şi am febră musculară, iar simţul meu olfactiv este serios avariat... Patru gherţoi îşi dădeau beep-uri, iar un păduchios împuţit a înnebunit pe toată lumea - nu luase contact cu apa şi săpunul de câteva săptămâni bune. De ce ne supărăm în loc să acceptăm că suntem sălbatici şi needucaţi? Occidentul are dreptate să se teamă de un astfel de popor. Vă mulţumesc anticipat pentru înjurături... dar dacă astea ar schimba imaginea proastă a transportului local... le primesc cu plăcere.

Text: Loredana Ţifachi, Radio Guerrilla

Manifest VELO- CULTURAL

Minoritatea te imploră să citeşti şi să iubeşti.

Make love not traffic!

Te rog, dacă ai maşină, carnet, şi-ţi strigi drepturile folosind vocabularul extins al limbii române... renunţă un pic la viziunea din spatele parbrizului pentru că nu TU eşti ‘ăl mai prăpădit supravieţuitor al traficului de mahala. Pune-te în locul lor. Există o specie pe care o stârpim fără să ne dăm seama, o schingium, o înjurăm, o batjocorim şi poate că şoferii ar scoate-o în afara legii... pentru simplul motiv că deţin volanul.

Te-ai făcut european acum câteva luni, însă te-ai gândit doar la carburant, Renault, maşini nemţeşti... fără să ai idee de unde pleacă şi de unde vine un oraş nepoluat cu trafic mai lejer. Vrei şosea pentru tine. Vrei să deţii controlul, te-njuri cu cine apuci. Gesticulezi ca un apucat şi-ţi citesc pe buze agresivitatea... Mă enervez fiindcă tu mă depăşeşti cu scârţâit de roţi dar ne vom revedea în prima intersecţie blocată. Acolo eu am să-ţi zâmbesc ironic, semn că am văzut mulţi ca tine... te depăşesc... Filosofia ta de viaţă oscilează între găsirea locului pe şosea şi sfidarea regulilor. Te studiez de multe ori şi-ţi spun sincer... imi stârneşti mila. Eşti ca un peşte într-un acvariu... buzele ţi se mişcă, pupilele ţi se dilată, şi în fond de ce? Nu suporţi să te vezi depăşit de un tip îmbrăcat ridicol, care nu se intimidează de poziţia ta de birjar... ţii mâna pe volan ca hăţurile unei căruţe iar în cealaltă mână, mobilu’... cam în poziţia în care în trecut se ţinea biciul. Ajung la destinaţie. Îmi dau seama că sunt un prăpădit de biciclist iar “Romanian dream” n-are decât o marcă, patru roţi şi cai putere. N-am să-mi ard carburantul niciodată atâta timp cât traversez un oraş la fel de repede ca tine.

Ma uit în curţile altora şi-mi dau seama că gradul de civilizaţie al unui popor e legat de cât de mult merge pe două roţi sau respectă această formă de deplasare. Supravieţuitori ocazionali ai traficului, cei care folosesc două roţi ne-motorizate, ne-nimic, doi plămâni şi un pic de curaj... îşi vor drepturile înapoi. Am pretenţia să fiu respectat, fiindcă eu nu le bag copiilor tăi... ţeava de eşapament în gât.

Peiorativ, te numesc şofer.

Text: Andrei Ivaşc, Radio Guerrilla

Există viaţă după Sărbătorile Iaşului?

Imediat după prima săptămână a lunii octombrie, ieşean fiind, îţi poţi da seama uşor de un lucru existenţial! Prin venele noastre curge un sânge atât de balcanic, încât cu greu poate fi observată orice globulă de sorginte europeană. Nu că spaţiul balcanic nu ar aparţine arealului european, însă cu greu se pot întrepătrunde cele două culturi.



Sărbătorile Iaşului constituie supa primordială din care se întrupează, creşte şi se dezvoltă o anumită civilizaţie, a cărei denumire ar putea fi cultura de pe lângă Hala Centrală. Aşa cum a existat o cultură Cucuteni, sau o civilizaţie aztecă... există acum una care dăinuie de vreo 16 ani încoace. Din păcate civilizaţia din Centrul Civic al Iaşului nu are nici o legătură cu definiţia termenului în sine. Exponenţii acestei civilizaţii iubesc deşeurile, berea, vinul şi ţuica, se hrănesc spiritual cu mici şi cârnăciori afumaţi şi îndrăgesc să-şi delecteze sufletul cu acorduri divine de manele. Conducătorul acestei civilizaţii face, astfel, orice pentru poporul său. Regele culturii speră, că în acest mod va fi reconfirmat pentru încă patru ani ca zeu suprem...

Cuvintele de mai sus par oarecum desprinse dintr-o lecţie plictisitoare de istorie, însă din păcate nu e aşa. Sunt cuvinte generate de realitatea Sărbătorilor Iaşului. Şi din păcate... şi în acest an non-cultura a fost promovată la cote maxime. Oare când vor întelege cei ce aspiră la titlul de zei ai urbei, că un oras ce se vrea european are nevoie de o sărbătoare normală. Presa a caracterzat bine evenimentul din acest an - fum, bere şi manele. Până când? Viaţa după sărbători a existat dintotdeauna din păcate... şi ce este mai grav... sărbători vor fi şi anul viitor. Vox populi, vox dei... atât timp cât se cere circ şi pâine, sângele balcanic va continua să curgă în detrimentul celor care s-au bucurat mult... de cultură puţină, dar revigorantă... pe Lăpuşneanu.

Text: Alex Popa, Radio VoxT

Aşa sunt artiştii

Sunt un om pentru care cultura nu reprezintă doar cărţile pe care unii le cumpără în fiecare zi de marţi, odată cu Cotidianul, pentru care jazz-ul nu este doar o trăncăneală, iar arta contemporană nu e o grămadă de rahat exprimat în cuvinte încâlcite de critici de artă împăienjeniţi.

Îmi plac oamenii pentru care arta reprezintă totul. Tot respectul pentru ei.

Există însă şi o categorie de “aşa zişi” artişti pe care i-aş castra, le-aş umple gura cu rahat - nu turcesc - şi i-aş biciui în Piaţa Publică. Am cunoscut unul chiar aseară: Dan Constantinescu. De ce mi-a căzut greu la maţe Dan Constantinescu?
Simplu.
Pentru că am avut ocazia să-i văd brânza şi roşiile printre dinţi în timp ce vorbea despre modul cum filosofează el şi introspectează mii de ani de cultură. Pentru că m-a obligat să mă aşez cu o bucă în afara băncii, din cauza palmelor de atenţionare pe care mi le trăgea peste mâini. “Înţelegi, nu?”... şi poc o palmă şi un damf de vin şi brânza drept în nas. Din gura aia cu dinţi de cal ieşea un miros insuportabil. De aceeaşi gură se folosea pentru a-mi explica, într-un limbaj în care nici măcar el nu se înţelegea, că El filosofează, că tot ceea ce realizează El este extraordinar. “Vezi, nimeni nu a venit să mă întrebe nimic sau să cumpere ceva. Asta nu poate însemna decât două lucruri: că eu sunt deasupra lor, ei nefiind capabili să-mi înţeleagă arta sau că eu mă aflu deja pe marginea prăpastiei”, spunea el, în timp ce îţi îndesa în gura un antreu cu somon.

Dar, limbajul acesta de lemn şi lipsa unei coerenţe în exprimare, asezonată cu păreri de foarte bine despre ei înşişi este o trăsătura a majorităţii artiştilor trecuţi de 50 de ani, care au vizitat Franta uitând să treacă şi pe la Luvru. Pentru ei tot ce înseamnă artă contemporană este o bucată de carne neprăjită sau o ciorbă de burtă fără oţet.

Gata! Mai vorbim data viitoare.

Text: Claudia Craiu, Ziarul de Iaşi

Fotomaraton cu ecou

Fragment din articolul publicat de Ziarul de Iaşi, ediţia din 15 oct. 2007

Aproximativ 500 de persoane s-au adunat, în ciuda frigului de sâmbătă dimineaţă, în faţa Centrului Cultural Francez. Indiferent dacă ţineau o cameră de fotografiat în mână sau aşteptau cu înfrigurare una din partea organizatorilor, tinerii erau pregătiţi să înceapă cea de-a III-a ediţie a Fotomaratonului.

După primele patru ore de alergat prin oraş pentru a realiza primele teme - Cod Portocaliu, Ceai sau cafea, 13 şi Autoportret, concurenţii, înfriguraţi, s-au reîntors la centru pentru a bea un ceai cald, dar şi pentru a prelua următoarele patru teme. Timp de 12 ore fiecare colţişor din oraş a fost împânzit de fotografii dornici să surprindă cât mai original teme precum Celălalt, Iaşul Cultural, Fotomaraton, Proiecţie, Întâlnire de gradul 3, Pasarelă, Trafic şi Era odată.

„Numărul mare de participanţi nu m-a descurajat, dimpotrivă. N-a fost deloc uşor, am făcut kilometri, am urcat Copoul de câteva ori însă a meritat. Nu urmăresc un premiu, vreau doar ca măcar una dintre fotografiile mele să ajungă la Paris, poate înaintea mea!", îşi doreşte Iulian Sandu, unul dintre concurenţi.

Thanks, Claudia!

Text: Claudia Craiu, Ziarul de Iaşi

12-12-12

Pentru al treilea an consecutiv, Centrul Cultural Francez Iaşi a dat start la "Fotomaraton" - «cursă fotografică» deschisă tuturor celor interesaţi de fotografie, amatori sau profesionişti. Totul s-a desfăşurat într-o manieră originală: timp de 12 ore, fiecare «maratonist» a avut ca sarcină realizarea a 12 fotografii cu 12 teme diferite, stabilite de către organizatori. La interval de 4 ore, 4 noi teme au fost dezvăluite. Acestea trebuiau tratate în ordinea în care au fost primite. Pentru fiecare temă, concurenţii au dat... maximum... un clic. Interesantă provocare mi-am zis. Şi nu numai eu. Alţi 500 de participanţi au pornit... la maraton. N-a fost deloc uşor, am făcut kilometri, am urcat Copoul de câteva ori... însă a meritat. Iată rezultatul! În ordinea numerelor de pe tricou, intră pe blog... fotografiile:

Tema 01 - "COD PORTOCALIU"

Tema 02 - "CEAI SAU CAFEA?"
Tema 03 - "13"

Tema 04 - "AUTOPORTRET"

Tema 05 - "CELĂLALT"

Tema 06 - "IAŞUL CULTURAL"

Tema 07 - "FOTOMARATON"

Tema 08 - "PROIECŢIE"

Tema 09 - "ÎNTÂLNIRE DE GRADUL 3"

Tema 10 - "PASARELĂ"

Tema 11 - "TRAFIC"

Tema 12 - "ERA ODATĂ..."

Rezultatele vor fi anunţate la mijlocul lunii noiembrie iar premiile vor fi oferite la sfârşitul aceleiaşi luni, în cadrul unei festivităţi care va avea loc odată cu inaugurarea expoziţiei cu fotografiile premiate, în prezenţa mass-media şi a autorităţilor locale. Expoziţia va fi prezentată apoi în ţară, în Franţa, şi pe site-urile www.fotomaraton.ccfiasi.ro şi www.foto-magazin.ro.

Text & Foto: Iulian Sandu, Radio Guerrilla

Tipologii

Ca să îţi dai seama cum e un om, e de ajuns să îl auzi cum vorbeşte, să îl observi cum interacţionează cu ceilalţi, eventual cum se îmbracă, cum ţine ţigara, dacă spune cuvântul cu P (pe acest blog sunt interzise obscenităţile) detaşat sau doar ca să se dea în stambă. Lista s-ar putea întinde, însă acum I’ve got the label şi o dau mai departe.

Aşadar mă voi referi doar la o anumită categorie. Şi astfel am să vizez persoanele pe care le detest. Din categorie fac parte speciile frustraţilor, ignoranţilor, sictiriţilor şi tupeiştilor (adică cei care, vezi Doamne, au “şcoala vieţii”). Dacă e să disec, atunci pot spune cu uşurinţă că frustraţii sunt la fiecare pas, sunt groaznic de enervanţi şi ascund mici schimonoseli care îţi crează stări diverse, de la irascibilitate... la milă. Aici i-aş încadra pe cei care mai şi inventează când povestesc ceva, doar ca să fie mai savuroasă povestea, care caută să domine, să atragă atenţia interlocutorului cu orice preţ, ascunzându-şi frustrările, de cele mai multe ori, în vicii. Tot aici intră şi cei care nu-şi văd propriile defecte, dar care le văd întotdeauna pe ale altora şi le înfloresc cu spor, de la caz la caz. Ignorantii sunt de fapt... de ignorat. Sictiriţii şi tupeiştii sunt deliciul. Le-aş da foc. (Nu eu, aş spera însă ca o torţă aprinsă din cer să le pice în cap). Cei care au supravieţuit în cuşca leilor, cei care nu au avut întotdeauna ce şi-au dorit şi au luptat eroic pentru a obţine, acele brute care-ţi spun verde-n faţă de te cruceşti de onestitatea şi exuberanţa adoptată. Ăştia mă enervează. Da, dar problema e că trebuie, vrând nevrând, să supravieţuieşti cu ei, fie în acelasi loc, fie... every breath you take, every move you make.

Aici e baiul. Şi atunci m-am gândit să mă alătur Celiei (cântăreaţa) şi astfel să trag aer în piept (aşa e cântecul, trag aer în piept, ta na na naaaaaaa) şi să-mi repet în gând: Bianca, don’t argue with idiots, they’ll drag you down to their level and beat you with experience. Nu ştiu cine a zis-o, dar it helps, pentru că e perfect adevărat. Aşadar, ce zici, facem un canon?

Text: Bianca Grigoriu

Copii, luaţi exemplu!

Logic sau nu... noi românii, am ajuns din nou pe prima pagină a ziarelor d'afară! Nu e motiv de bucurie dar parcă nici de supărare nu punem botic. Întâmplarea nu a speriat pe nimeni... ba chiar a smuls cel puţin un zâmbet... cititorului.

Acum câteva zile, se făcea că un ministru, în Guvernul Tăriceanu... călătorea în timp. Istoric îi este şi numele Decebal + Traian + Remeş. Liberalul aflat în fruntea Ministerului Agriculturii a devenit, peste noapte, vedetă internaţională... după ce TVR-ul l-a arătat poporului. Acuzat de trafic de influenţă şi luare de mită, Remeş a renunţat deja la fotoliul din cadrul Executivului. Ministrul agriculturii ar fi primit 15.000 de euro şi 100 de litri de pălincă... pentru a aranja o licitaţie. La faza cu pălinca, mie îmi este foarte clar: Remeş a rămas agăţat în timp, undeva, înainte de '89... când se lua şi se dădea... cu sacoşa. Sunt dezamăgit şi de suma primită. Vorba unui prieten d'al meu... 15.000 de euro dai la poliţistul de la municipală... să te rezolve cu permisul. Şi acelaşi prieten a mai avut o sclipire: Remeş trebuie dat exemplu la şcoală. Exemplu de urmat!!!

Dragi copii, domnu' ministru dă dovadă de o modestie ieşită din comun! Doar 15.000?! Vedeţi? Alţii s-au lăcomit şi şi-au umplut buzunarele cu miliarde...

Text: Iulian Sandu, Radio Guerrilla

Între mâţă şi pisică

Nu de puţine ori am văzut bărbaţi în toată firea alintându-şi partenera cu unul din cele două apelative. Fie că este vorba despre soţie, amantă sau prietenă... femeia s-a regăsit întotdeauna, în ochii bărbatului... într-o formă de felină.

Conform DEX-ului, mare diferenţă între cele două nu există. Mâţa pare a fi doar... pui de pisică. Şi poate de aici pornesc proverbele care o descalifică - „a se uita ca mâţa în calendar”, „a fi învăţat ca mâţa la lapte” sau „a nu avea nici mâţă la casă”. Toate până la un punct: mâţa se rupe în două şi devine pisică. Vorbim deja de un alt statut: şapte vieţi şi mai multă graţie în mişcare. Dar până acolo, aceleaşi calităţi, aceleaşi defecte. Ochi ageri şi gheare ascuţite! Amândouă ştiu să iubească, să fie blânde... şi ambele sunt prefăcute şi zgârie rău.

Şi dacă e să rămânem la alinturi din lumea celor care nu cuvântă... am mai întâlnit, destul de des: iepuraş, fluturaş, buburuză, albinuţă, puiuţ, păsărică (mai nou)… însă niciodată... căţea. Şi ştii de ce? Pentru că partenera are oricum... sânge de felină... iar tu vei deveni în scurtă vreme... şoricel.

Text: Iulian Sandu, Radio Guerrilla

Ultimii... dar cei din urmă

Încă un sondaj... şi tot pe ultimul loc! Şi ce dacă... pare să-şi spună românul după fiecare studiu făcut despre ţara în care s-a născut. Nu este săptămână să nu apară în mass-media un sondaj ale cărui rezultate să ne arate în ce ţară minunată trăim... Mă şi simt Alice în Ţara Minunilor.

România ocupă ultimul loc în rândul statelor din Europa Centrală şi de Est în ceea ce priveşte ponderea creditului neguvernamental în produsul intern brut. În materie de televiziune digitala terestră suntem una dintre cele mai puţin avansate ţări din Balcani. Avem printre cele mai mici salarii din Uniunea Europeană... DAR ne mândrim că lucrăm cele mai multe ore pe săptămână, comparativ cu media europeană.

Şi la capitolul cultură „conducem” detaşat: românii sunt cotaţi printre ultimii din Europa la capitolul inteligenţă. Singurul concurs de cultură generală la noi... este 6 din 49. În ceea ce priveşte cinematografele şi teatrele stăm confortabil pe ultima poziţie... şi cum altfel la câţi spectatori sunt în sală.

Nu ar trebui să mă mire rezultatele sondajelor, atâta timp cât, atunci când vine vremea să ne sărbătorim oraşul - dintotdeauna culturalul târg al Ieşilor - nu se găseşte altceva prin cutiuţa muzicală decât melodiile celebre, semnate Guţă, Salam şi alţi „rapsozi” faimoşi... care se ascultă „în surdină” pe la tarabe, doar-doar or intra mai bine berea, micii şi frigăruile. Mai puţin contează că sunt gătite în condiţii insalubre iar unele ingrediente au scăpat ca prin minune de controlul OPC... Important e să mănânci mult şi bine. Mănânci, deci ai parte de cultură!!!

Text: Andreea Stoleru, Radio Guerrilla

Căminul... sau alter ego- ul studentului

Luna octombrie începe mai devreme pentru studenţii care doresc o cameră la cămin. Si odată cu asta, domină asupra lor şi sentimentul de stres continuu. Faci o cerere, te rogi să ai media care-ţi permite accesul la cameră... sau întorci pe dos buzunarele pentru a cumpăra locul mult râvnit de viitorii intelectuali ai patriei.

Anul acesta, ziua cazărilor a fost 27 septembrie, zi plină de bucurie pentru unii şi fatidică pentru alţii. Peste 30.000 de studenţi de la “Cuza” au semnat o hârtiuţă prin care au cerut un loc de cazare. Doar jumătate dintre ei s-au putut considera norocoşi. Din acest motiv... am spus - “zi fatidică”. Chiar şi aşa, studentul nu şi-a pierdut speranţa. La unele facultăţi au urmat tururile secunde şi apoi terţe. Unii au mai primit locuri, pentru alţii însă... malşansa şi-a spus cuvântul.

Am fost în mijlocul studenţilor şi totul a decurs, ca şi în anii precedenţi... după acelaşi scenariu - se zbăteau pentru cazare. Am văzut bucuria celor care şi-au primit “metrul pătrat” dar am remarcat şi furia celor nedreptăţiţi de un administrator de facultate incompetent... La urma urmei, aşa ministru al Educaţiei... aşa sistem educaţional.

Va continua. Promit!

Text: Alex Popa, Radio Vox T

Îngerii jazz-ului

Jazz babyyy! Jazz la festivalul londonez ce se desfăşoară an de an la Imperial Warf. Aici bate inima cartierului Chelsea – cel mai select al Londrei. Dacă Zdob şi Zdub ar cânta doar în engleză, ar aduce în mulţime aceleaşi trăiri. Acorduri haotice îmbinate cu folcor şi jazz. Electrizant. 2 trompete, 3 chitări electrice, un bufon ca vocalist. Celălalt? Well, DEZLÂNAT.

Ce simplu pot fi descrişi unii oameni, doar cu un cuvânt. Puţini au caracteristica de a fi descrişi doar cu un cuvânt. Lumea prinde ritmul. În faţa mea, un nene de vreo 55 de ani. Blugi, o jachetă din piele întoarsă. Cămaşa e cu pătrăţele. Nu e foarte înalt. După figură pare a fi irlandez. Chipul e de un roşu cronic. Pariez că are deja 6 beri la bord. Ţine mâinile în buzunar şi din când în când mai prinde ritmul. Nu cred că face parte din categoria celor care servesc la cină crab şi licoare franţuzească. Pare mai degrabă mâncător de cârnaţi de la Sainsbury şi paste cu pesto. Ce mai, iubeşte viaţa. Mai devreme a măsurat bine din ochi o tinerică. S-a uitat de două ori, să fie sigur că îi place. Pare că-i răsună în inimă ritmurile ce devin din ce în ce mai alerte. Are burtă, nu foarte mare, părul creţ, nasul lătăreţ de mare. Sigur iubeşte berea şi e irlanedez. Tocmai a apărut lângă el un puşti. Nu cred că are mai mult de un an şi 8 luni. Prinde şi ăsta micu ritmul, în timp ce maică-sa îl priveşte încrezătoare şi cu un soi de mândrie. Tot creţ şi ăsta micu. S-a aliniat cu roşcovanu’. Câtă candoare şi curăţenie la primul, câtă prihană la celălalt!

Cu câtă încredinţare îşi priveşte cel mic mama, în timp ce scutură din picioare. Nimic nu pare să-i dea mai multă încurajare. Se zice că ăştia mici văd îngeri. Oare ce vede pruncul în această adunătură?! Nu e om să nu se simtă bine. Nu e om să nu fi băut măcar o bere. Faptul că văd prunci aici îmi dă un semtiment de siguranţă. Dacă e măcar un înger aici, atunci alţii veghează cel puţin de la distanţă.

Gata Monica. Mai lasă şi pe altă dată. Se termină hârtia, deşi ai putea să scrii şi despre doamna trofeu ce se bâţâie frenetic în faţa ta.

Text: Monica Dumitrescu, Jurnalul Naţional

Cu botul pe labe...

Culoarea politică s-a dovedit încă o dată mai tare decât funcţia. Am trăit din plin acest adevăr, chiar în prima zi de şcoală... nu a mea, ci a studenţilor. Iaşul a cunoscut ieri un 1 Octombrie mai politizat ca niciodată. Preşedintele României, Traian Băsescu şi ministrul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, Cristian Adomniţei au avut abonament pentru festivităţile de deschidere a noului an universitar.

Prezenţa şefului statului în Capitala Moldovei sau teama că va pierde electorat... l-au făcut pe Adomniţei să-şi modifice programul. Mare greşeală! A mers la ceremonia desfăşurată la Cuza şi nu a mai apucat un loc în prezidiu, lângă preşedinte. Culoarea politică a făcut diferenţa iar ieşeanul de la Educaţie s-a aşezat cuminte, în prima bancă... lângă autorităţile locale.

O oră mai târziu, Adomniţei s-a răzbunat! La ceremonia desfăşurată la Politehnică, el a stat la prezidiu... că nu degeaba a absolvit Facultatea de Construcţii de la Iaşi...

Text: Iulian Sandu, Radio Guerrilla

Jurnalism vs balet

“Jurnalismul e o industrie. Dacă nu poţi, încă mai ai timp să te duci la balet”. Cam aşa a sunat în primul meu an de studenţie “welcome-ul”. Şi uite aşa, în fiecare zi din anul I, eram convinsă că o să fiu o hair stilistă de succes. Au cam trecut zilele… s-au transformat în ani, şi iată-mă astăzi… în prima zi din ultimul meu an de facultate. Astăzi, mi-aş fi dorit să fiu eu boboc, în prima bancă, sorbind fiecare cuvânt al “maestrului de ceremonii” (de obicei, Dl. profesor Condurache aka Boeru), absent de data aceasta, din păcate.

În câteva cuvinte, studenţia mea înseamnă, poate că şi pentru tine: reduceri, băute, seminarii la care ţi se închid ochii (fie de plictiseală, fie de oboseală), chinullllllll Cuzanet, viaţa în cămin (ce-i drept, nu a mea), serile de sâmbătă în oraş “ca gagicile”, “tocitul” cu o zi înaintea examenului (mulţumim Andreea Comănescu pentru consecvenţa cu care ai mers la cursuri), Opinia, Nord Est, revolta, bârfa, piramida inversată, package, reportaj, dosar. Ioncioaia (mhsfjagjmnsbjagh), Popa (dragi prieteni, e Rac, să ştiţi), Sandi, prima mea ştire, primul meu interviu, primul loc de munca, ASJ, şedinţe, proiecte. Şi maci mor.

Un sfat boboceilor jurnalişti: să aibă cojones. Da! Sa înveţe să fie egoişti, sa nu lase pe mâine ce pot face azi şi să nu fie încrezători în oricine. Nu ca mine… Restu’, se învaţă pe parcurs.

Text: Bianca Grigoriu

Am dat bani... să câştige

Politehnica Iaşi a bătut... pe banii mei. Sau cel puţin aşa îmi place să cred! N-am mai ajuns în tribunele stadionului "Emil Alexandrescu" din vremea când ieşenii se luptau cu vasluienii pentru un loc în prima ligă. Au trecut ceva ani de atunci... Weekend-ul trecut însă, "maneliştii" de la Poli au primit vizita formaţiei Pandurii Tg. Jiu, meci de care "m-am bucurat" şi eu.

Am stat la rând pentru un bilet (lista acreditărilor era declarată "închisă" de multă vreme) şi m-am îndreptat debusolat spre intrarea pe stadion. Am trecut cu mari emoţii de controlul corporal efectuat de jandarmi. Aveam asupra mea "arma" interzisă - o brichetă. Vânzătorul de la casa de bilete mi-a făcut instructajul: frate, bag-o în şosete că altfel... ăştia ţi-o iau. Nu mi-au găsit-o! Era în portofel! În fine, am reuşit să intru şi a început o nouă provocare: tribuna B, sector 4, rând 11, loc 20. M-am strecurat printre munţii de coji de seminţe şi am ajuns în locaţia indicată de bilet. Meci uşor, mi-am zis! Announcer-ul stadionului îmi pregătise însă... altceva: "va fi o partidă grea... Pandurii s-au calificat în Cupa României şi au venit la Iaşi cu gânduri mari". A avut dreptate. Au urmat 90 de minute... fără fotbal. Doar înjurături aşa cum nu mi-a mai fost dat s-aud. Am remarcat şi power play-ul: "Băăăi. Băăăi... Popa! Dă-le murături, nu vezi că-s mahmuri?".... semn că ieşenii nu uită şi nu iartă ieşirile nocturne ale fotbaliştilor.

Minutul 90 a făcut însă diferenţa! Poli a înscris iar divorţul dintre fani şi echipă... a fost dat uitării. De bucurie, au început pupăturile între suporteri... şi aplauze neîntrerupte. Soţii care s-au împotrivit nevestelor pentru a veni la meci... şi-au spus că tot scandalul a meritat, copii aflaţi în tribune... şi-au jurat să devină fotbalişti... iar Gigi de la "oficială"... a mai desfăcut o şampanie.

Când toată lumea era fericită, pe mine m-a apucat tristeţea! Cu banii de bilet, "donaţi" maneliştilor de la Poli... vedeam o piesă de teatru şi un film...

Text: Iulian Sandu, Radio GUERRILLA

"A fi" sau "a nu a fi"

Fără nici o legătură cu începutul de an universitar sau cu prezenţa preşedintelui Băsescu la Iaşi... mă dedic unei noi activităţi, care conform "caietului de sarcini" ar trebui să-mi aducă... liniştea şi bucuria că am zis ce am gândit, fără ca CNA-ul să mă pună la zid. Deschid astfel, oficial, pagina "De Presă. Altfel..." - blog-ul care acceptă... jocuri de cuvinte grele dar spuse elegant, imagini clare dintr-o lume parcă trucată şi sunete fără pic de zgomot. Prima zi de blog, la fel ca şi prima zi de facultate pentru mii de studenţi, nu poate începe fără... un cuvânt înainte.

Aşadar, CUVÂNT ÎNAINTE

"De Presă. Altfel..." este locul în care o echipă de jurnalişti de presă scrisă, radio şi TV... are ocazia de a spune pe bune! Departe de ochii patronului, care cere întotdeauna respectarea unei anumite politici, blog-ul de faţă oferă şansa de a pune degetul pe orice rană... nu doar pentru a lăsa amprente. Semnalăm împreună ce este corect şi ce nu... într-o lume pe care am vrea-o altfel. N-o mai lungesc şi aleg "A fi"! Bună seara, "cât şi bine v-am găsit"! Să înceapă distracţia!

Text: Iulian Sandu, Radio GUERRILLA