A căzut cortina!

Sunt martorul unui final de spectacol, în care actor şi regizor a fost... directorul Ateneului Tătăraşi, Benoit Vitse. Mandatul acestuia în fruntea instituţiei s-a încheiat pe 31 iulie, cel puţin din punct de vedere teoretic... pentru că practic, fostul director a părăsit instituţia încă de la începutul lunii trecute.

Într-un interviu telefonic, la Radio Guerrilla, Benoit Vitse a încercat un "bilanţ", a rememorat primele sale zile în ateneu, a trecut în revistă momentele de glorie dar şi problemele cu care s-a confruntat. Pare-se, chiar unul dintre angajaţi a fost principalul motiv pentru care directorul a renunţat la funcţie. Iată şi confirmarea!



Are sau nu are pile, acel contabil... probabil vom afla în funcţie de viitorul său profesional. Vom vedea în curând şi cine îl va înlocui pe Benoit Vitse. Reprezentanţii municipalităţii vor organiza concurs pentru ocuparea acestui post la sfârşitul lunii august. Viceprimarul Camelia Gavrilă a încercat să facă portretul robot al viitorului director: "acesta ar trebui să aibă pragmatismul unui manager şi stropul de nebunie pe care îl are un creator, trebuie să fie un regizor sau un actor, o persoană care să aibă şi dimensiunea artistică dar şi managementul cultural, va fi nevoie de un director cu o personalitate accentuată". Prin această descriere, Camelia Gavrilă îmi dă impresia că s-a gândit chiar la Benoit Vitse.

A uitat să mai spună că viitorul director are obligaţia ca în fiecare stagiune să pună în scenă o piesă... în care actriţele să joace goale. Nu de alta, dar aşa ne-am obişnuit.

Text: Iulian Sandu, Radio Guerrilla

România oligofrenă

Cam aşa pare ţărişoara de pe Carpaţi privită din afişele electorale ce i-au pătat obrazul şi aşa înăsprit de vântul tranziţiei prin care tot răzbate de aproape două decenii. În încercarea de a se juca de-a democraţia, românii au împrumutat conceptul de “Campanie electorală!”. Frumoasa pretenţie, însă nu ni se potriveşte. Aşa se face că de vreo lună România pare un tărâm al zurliilor ce s-au înscris la un concurs ce ar putea lua uşor denumirea: “Nerod pe patru ani!”. Mustăcioşi zâmbind schizofrenic în afişe cât casa, sloganuri fără mesaj şi clipuri ce iţi dau senzaţia că au fost create exclusiv pentru publicul, pardon - pacienţii de la SPITALUL 9 - ne îndeamnă voios la vot.

Pomana electorală dă parcă mai bine

Nu e de mirare că spiritul românesc inventiv a dus la naşterea unui sistem unic de persuadare a publicului în vederea obţinerii unui umil vot: Pomana Electorală. Croindu-şi timid drum printre afişe şi discursuri despre “sinergia faptelor”, litrul de ulei şi kilogramul de zahăr împărţite în ziua alegerior au adus mai multe voturi voinicilor candidaţi. Şi ca să vă dau un exemplu de pomană electorală, cu vreo opt ani în urmă, într-un orăşel de provincie, un primar al zilelor noastre a “persuadat” electoratul rrom cu ameninţarea: “Dacă nu mă votaţi, de mâine nu mai aveţi curent electric!”. A funcţionat, căci voturile de la secţiile respective au cântărit greu în urnele urbei. E drept, că între timp metoda a fost cizelată şi s-a transformat în petrecere cu mici, bere şi promisiunea “vom face să fie mai bine”. Un sofism utlizat la scară largă, căci niciun politician nu precizează cui îi va fi mai bine - viitorului posesor de funcţie sau poporului ce a dat cu ştampila!

Mesaj de la ştampiluci

Dragi creatori ai circului politic românesc, vă informăm că am crescut. E adevărat că prin ‘90 eram încă în faşă, că prin 2000 abia deveneam adolescenţi în ale democraţiei, însă între timp credem noi că ne-am maturizat. De aceea aşteptăm cu interes închiderea stagiunii de teatru politic. Mizeria electorală pe care ne-o tot oferiţi de mai bine de o lună ne jigneşte. Nu vrem gigolo pe post de aleşi locali, aşa că terminaţi cu zâmbitul de pe gardurile patriei. Nu mai vrem “discursuri de carton”, aşa că încetaţi să ne mai vorbiţi de după vorbe. Vă propunem să schimbaţi promisiunile în strategii pentru crearea unor economii locale viabile. Între timp vă anunţăm cu tristeţe că nu putem să vă ştampilăm căsuţele albe din buletinele de vot.

Bietul Caragiale, să fi trăit vremurile termopanelor, ale micilor serviţi pe post de ştampilă şi ale candidaţilor filmaţi din unghi plonjat... şi-ar fi dat demisia din funcţia de mare dramaturg al poporului, căci realitatea a bătut orice imaginaţie.

Text: Monica Dumitrescu, Jurnalul Naţional

Ofer plăcere - cer discreţie!

Probabil singurul avantaj pe ni l-a adus „revoluţia” este accesul la informaţie şi libertatea de exprimare. De la momentul loviturii de stat din Decembrie ’89 şi până astăzi, lucrurile au avut timp să se aşeze. Încet, dar sigur... şi românii au desemnat Internetul ca sursă principală de informare.

După aproape un deceniu de încercări timide în construcţia de site-uri, astăzi, putem vorbi despre o industrie în domeniu. Informaţia, indiferent de cantitate sau calitate circulă pe Internet cu viteze uimitoare iar publicitatea online aduce profit. Mai mult, sau mai puţin inventivi... şi noi, românii, dezvoltăm tot felul de proiecte - de la pagini de campanie, până la magazine virtuale şi site-uri de dating. Continuatoare ale clasicelor pagini de anunţuri matrimoniale din ziare, site-urile de dating sunt la mare căutare. O confirmă traficul şi numărul mare de membri. Pentru înscriere nu se cer acte, nu se plăteşte iar vârsta majoratului nu este condiţie necesară. Aşa se face că oricine îşi poate face cont, îşi poate construi o nouă identitate şi se poate afişa cu fotografii copiate de pe Internet, după bunul plac. Asta dacă user-ul în cauză nu are norocul unui fizic atrăgător. Odată contul făcut, începe perioada de studiu. Se completează un chestionar care să descrie jumătatea, se dă căutare şi demarează primele discuţii.

Două conturi fake, marca Radio Guerrilla, unul de bărbat şi altul de femeie... au scos la lumină o lume întoarsă pe dos. Indiferent de cine pe cine caută, totul începe cu: Bună. Interesant profilul tău. Aş vrea să te cunosc. Un id de mess, ceva? Un număr de telefon? Studiezi nerăbdător profilul celui care te abordează şi intri în dialog. Că pe Internet întâlneşti, la modul virtual, mulţi nebuni... nu e un mit ci o realitate. Mesajele primite, de ordinul sutelor, sunt dintre cele mai diverse: de la cereri în căsătorie, sau propuneri cât se poate de directe până la hai mai du-te-n... pagina altuia.

Prima concluzie ar fi că nu toată lumea îşi caută jumătatea. Sunt femei şi bărbaţi care se vând virtual şi nu numai iar unii sunt disponibili doar pentru străini. Posesorii unor astfel de conturi sunt în mare parte studenţi. Deloc de neglijat este categoria celor căsătoriţi, în căutare de relaţii extra şi care în schimbul discreţiei sunt dispuşi să plătească bine. Când vine vorba de bani, nici minorele nu dau înapoi. Sub pretextul că... părinţii sunt plecaţi din ţară iar abonamentul de Internet ar putea fi suspendat pentru neplată, tinere care abia leagă două propoziţii sunt gata să accepte orice propunere. Cu alte cuvinte, vorbim deja de prostituţie.

Dacă Poliţia nu ştie şi nu face nimic... fac apel la dascăli. Cer insistent intervenţia profesorilor, pentru că nicăieri pe Internet, limba română nu este maltratată mai tare decât pe site-urile de dating. Am un sfat şi pentru tinerele fete care încă mai speră că vor da şi ele peste un Columbeanu: căutaţi-l la separeu, într-un restaurant!

foto: www.ironic.ro

Text: Iulian Sandu, Radio Guerrilla

Nu sunt o pungă din plastic

În capitala de pe Tamisa, poşeta verii 2007 a fost fără nicio îndoială “I’m not a plastic bag”. O banală geantă de cârpă pe care londonezele au etalt-o cu toată eleganţa în renumitele piaţete, la shopping sau în faimoasele autobuze de culoarea pătlăgelei. “I’m not a plastic bag” a fost regina genţilor şi se pare că va domina şi vara lui 2008. Nu doar pentru aspect sau non-conformism, ci pentru mesajul său. Londra, oraşul cu cele mai multe suflete pe metru pătrat din Europa a intrat în bătălie cu banala pungă de plastic. O luptă în care am intrat şi eu, înarmată cu... n-o să vă vină să credeţi - alte pungi de plastic şi unele mai de clasă, din pânză. Vorba aia, pasărea pe limba ei piere.

Bătălia!

De vreo două săptămâni tot refuz să mi se ofere în magazine urâcioasa pungă. Aşa că port mereu la mine o sacoşă din pânză - de la un brand mare - să fie mai fancy. La casă sunt mereu înarmată cu fraza: “multumesc, dar nu doresc şacosă”. Şi uite aşa îndes tacticos cumpărăturile în minunata mea geantă. La capitolul reciclare am trecut sacoşele aflate în sertarul din bucătărie. Îndes o pungă în buzunar şi pornesc spre magazinul din colţ. Mi s-a întâmplat de două ori să nu-mi încapă cumpărăturile în geanta minune şi a trebuit cu toată vina, regrete şi mustrări de conştiinţă să accept punga din plastic. Cea mai bună veste pe săptămâna asta a fost aceea că renumitul brand M&S a început să-şi taxeze clienţii pentru punga din plastic. De fapt, în UK se aşteaptă o reglementare guvernamentală care să impună tuturor comercianţilor să nu mai ofere gratuit pungile. De aproape un an, lanţurile de retail au introdus la vânzare sacoşe pentru cumpărturi, în încercarea de a-şi ajuta clienţii să renunţe la plasticăraie. Măsura a început să prindă şi deşi nu există statistici oficiale, tot mai mulţi britanici îşi etalează sacoşele din rafie, sac sau pânză.

Punga distruge planeta

Cercetări recente au arătat că pentru descompunerea unei sacoşe din plastic sunt necesari 1.000 de ani. Deşeurile din plastic sunt letale pentru mediul înconjurător şi pentru că cele mai multe se varsă în mări şi oceane, momentan 200 de specii marine sunt în pericol de dispariţie. 100.000 de animale marine şi păsări mor anual din cauza poluării cu deşeuri din plastic. China a anunţat deja că de la 1 iunie va interzice oferirea pungilor din plastic de către lanţurile de magazine şi a luat în paralel măsura de a opri producţia sacoşelor din material plastic fin. În ţări ca Germania, Irlanda şi Suedia, renumitele pungi nu mai sunt oferite gratis de câţiva ani. Franţa este singura ţară în care comercianţii oferă clienţilor în schimbul a câţiva cenţi... sacoşe din plastic biodegradabil. În Anglia plasticul biodegradabil a devenit din ce în ce mai căutat, fiind folosit pentru mai multe categorii de pungi cu diferite întrebuinţări - de la cele alimentare până la cele pentru depozitarea gunoiului.

În Marea Britanie cele 21 de mari branduri de retail oferă gratuit, anual, 13 miliarde de pungi de plastic. La acestea se adaugă alte câteva miliarde oferite de micii comercianţi. Conform estimărilor, fiecare sacoşă este folosită pentru 20 de minute. Nu există cifre oficiale ale numărului de pungi utilizate de noi românii. Însă, înainte de a ne întreba bombastic - “Ei şi ce-i cu asta?”... ar trebui să ne amintim cu lacrimi în ochi imaginile de la inundaţiile ce nu ne-au ocolit în ultimii ani... şi de oroarea căldurii ce ne-a topit în vara lui 2007.

Planeta se schimbă!

Text: Monica Dumitrescu, Jurnalul Naţional

22 pe 24

A fost un an în care lumea mi s-a arătat sub o formă primitivă. Am observat că prea mulţi oameni sunt asemenea unor maimuţe neinteligente, conduse frecvent de instinte. Foame, sete, sex. (plus un adaos de la prietenul meu Ionuţ - Bemveu şi buci). Am mai observat că tot ce s-a clădit în mulţi ani se sfârşeşte într-o secundă, că sub înfăţişările cele mai ok se ascund nişte monstruozităţi, că încredere e un cuvânt prea mare şi gol, că tot ce e normal e de fapt anormal, iar limitele depăşesc cu mult o minte bolnavă. În plus, nu există prietenie. Oamenii stau împreună pentru că e mai uşor aşa decât să fie singuri. E un acord nescris.

Asemenea melcilor, suntem striviţi la un moment dat. Dar mai bine să fim striviţi de o talpă necunoscută. E simplu. Dumnezeu s-a pişat şi am apărut. Orbecăim fără intenţii serioase. Nişte melci cu termopane care stau pe iarbă şi fac baloane. Fiecare cu balonul lui. Un semn de întrebare se ridică însă atunci când apare posibilitatea de a alege. Baloanele au diferite forme şi culori. Alegem fie gri şi oval, fie colţuros şi mov. De alea roz perfect rotunde nu există. Nici măcar în imaginaţia mea. Baloanele au însă o viaţă redusă. Ele vor să zboare cât mai sus, să-şi joace copilăria în sticla cu şampon, să trăiască puţin, dar să nu fie sparte de fetiţa ştirbă cu două codiţe. Mai mari, mai mici, suflu... şi aerul din mine creează mici colonii. La început mari, imense şi parcă prea fragile, în balon mi-am pus eu toate gândurile, speranţele, năzuinţele. Puf! Data viitoare am să pun mai mult şampon.

În final, şi baloanele şi melcii au aceeaşi soartă, iar eu pe 24 fac 22.

Text: Bianca Grigoriu

Timor

Au mai rămas patru luni până cand se termină un capitol. Câteodată nici nu-ţi vine să crezi ce uşor ajunge la finalitate un lucru, o fază, care pentru unii a durat patru ani, pentru alţii doar trei. Şi totuşi acest capitol va fi încheiat printr-o lucrare scrisă, un ultim chef şi poate un album de grupă sau de an.

Au mai rămas patru luni şi parcă nici nu-ţi vine să crezi. Te gândeşti la alţii care au fost înaintea ta, părinţi, rude, fraţi, prieteni. Au trecut şi ei prin asta, e ceva normal, îţi spui... Şi totuşi te uiţi la fete - cearcăne, riduri, griji. Păi şi tu ai avut parte de chestii din astea, însă îţi dai seama că un simplu examen, chiar dacă la acel moment ţi se părea puntea de legătura dintre două lumi, nu a fost decât un fleac. Şi totuşi, deocamdată te mai duci pe la câte o petrecere prin cămin, la o altă bere cu colegii şi nu prea vă vine să vorbiţi despre ce va fi peste patru luni... nu de alta, dar de ce să fii deprimat când ar trebui să te distrezi. Deocamdată ai alte griji, aduni materiale pentru licenţă, te mai duci pe la un seminar, două... şi totuşi trec zilele foarte repede. Dar oare cum au trecut patru, respectiv trei ani?! Cum de nu-ţi dai seama unde s-au dus? Nu-ţi pare rău neapărat că şcoala se termină, însă te gândeşti cu frică de acum... că se va încheia unul dintre cele mai importante capitole, cel final al copilăriei. Până la urmă şi la facultate tot copil eşti, însă vine o vreme, materializată la finalul acestor patru luni... când te întrebi “eu pe ce drum o apuc?”. Şi rămâi doar cu întrebarea, pentru că şcoala românească nu te pregăteşte pentru viaţă ci doar te echipează. Şi din păcate, dacă nu ai reuşit să-ţi faci socotelile în aceşti 3-4 ani de şcoală superioară, acum e tare greu să ştii ce ai de făcut cu exactitate. Şi te cuprinde... frica - timor.

Am trecut cu bine peste atâtea zeci de examene, trecem şi peste licenţă, că doar nu e sfârşitul lumii, dar oare examenul vieţii cum îl vom trece? Se folosesc fiţuici, servite, sau hands-free invizibil? Şi totuşi o singură sintagmă poate distruge sentimentul de timor – “Îndrăzneşte...”. Aşa cum dacă ceri, ţi se va da... la fel şi dacă vei îndrăzni, vei REUŞI!

Text: Alex Popa, Radio VoxT

Povestea celor trei Crai de la Răsărit

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi... n-aş mai scrie pe blog. Se făcea că în acest ţinut îndepărtat, al Modovei... autorităţile locale au fost asigurate acum câteva luni că vor primi un elicopter pentru Serviciul Mobil de Urgenţă, Reanimare şi Descarcerare, cunoscut de popor sub denumirea de SMURD. E drept, Iaşul a avut elicopter până acum doi ani, când în timpul unui zbor de verificare, aparatul s-a prăbuşit... iar întregul echipaj şi-a pierdut viaţa. De atunci şi până acum, autorităţile locale, mai mult sau mai puţin colorate politic au bătut la poarta Capitalei în speranţa că Iaşul va primi un nou aparat. În loc să aducă bucurie, confirmarea a încurcat şi mai tare firul poveştii.

Zilele trecute, şeful Autorităţii de Sănătate Publică Iaşi a ieşit la lumină cu o declaraţie care a aruncat în război forţele binelui şi ale răului. Cu o voce galben liberală, medicul Mihnea Hurmuzache a declarat presei că din raţiuni geografice, elicopterul promis Iaşului... va rămâne la Bacău. Aparatul va acoperi întreaga regiune a Moldovei şi este firesc să fie amplasat cât mai în centru, spunea şeful ASP.

După acest episod, a ieşit pe scenă un nou personaj. Senatorul Dan Cârlan, lider al democrat liberalilor ieşeni a văzut întreaga situaţie creată ca pe o înţelegere între liberali şi pesedişti. Prin intermediul unui comunicat de presă, Cârlan a declarat că este incredibilă uşurinţa cu care axa imorală Fenechiu - Hrebenciuc (axa suport a frăţiei PSD-PNL, care menţine la guvernare catastrofa Tăriceanu II)... este gata să distrugă una din cele mai aşezate şi migăloase construcţii medicale din ultimii ani: Centrul Regional SMURD Iaşi. După logica lor, spune Cârlan... Bacăul este mai în centrul Moldovei decât Iaşul... iar elicopterul de intervenţie ar fi mai eficient dacă ar decola de acolo.

N-a trecut nicio oră... şi deputatul PNL, Relu Fenechiu, liderul liberalilor ieşeni a ieşit la rampă... cu un atac direct la adresa lui Cârlan pe care îl acuză că a primit ca circulară, sub semnătura lui Traian Băsescu... dispoziţia de a asocia cât mai mult imaginea PNL cu cea a PSD. Totodată, Fenechiu îl invită pe Cârlan la tăcere... şi subliniază că realizările acestuia nu-l legitimează să vorbească despre interesul Iaşului. Cum era de aşteptat, şeful filialei locale a PNL, trece în paranteză şi proiectele în care s-a implicat. Mai mult, el îi asigură pe ieşeni că teama lui Cârlan, vis-a-vis de problema elicopterului este neîntemeiată şi merge mai departe. Dan Cârlan are pe conştiinţă alături de primarul de Iaşi, Gheorghe Nichita... îndatorarea nesăbuită a oraşului şi alăturarea în speculaţiile fotbalistice cu bani publici.

Şi uite aşa, Fenechiu introduce în poveste încă un personaj. Vicepreşedintele PSD, Nichita... care a declarat că SMURD nu este o proprietate politică ci un serviciu pentru ieşeni. Edilul şef a adăugat că Bacăul nici nu dispune de medici specialişti de medicină de urgenţă care să asigure gărzile pe elicopter. Şi pentru că orice declaraţie trebuie să aibă şi o tentă politică, Gheorghe Nichita a subliniat că este regretabil ca SMURD să devină subiect de dispută între partidele din fosta alianţă DA.

Aşadar, avem trei crai de la răsărit, niciunul ieşean... însă toţi luptă pentru aceeaşi cauză - elicopterul SMURD să ajungă la Iaşi. Şi asta, în condiţiile în care, când au văzut pentru prima oară elicopter, cei trei au plecat în munţi... să-i caute cuibul. Ş-am încălecat pe-o şa... şi atât. Că va urma!

Text: Iulian Sandu, Radio Guerrilla

Pentru progresul iiepocii, iubiţi-vă!

Astăzi e cu Bună Seara şi Happy Valentine! Mă amuză un offline găsit pe messenger: “În această zi - Valentine`s Day, sfântă sărbătoare comercială, vă urez... să vă vină mintea la cap!” Apoi dai click pe un link şi iată minune mare: “Ştii să iubeşti? Ai ajuns într-un loc magic. Bine ai venit în pagina de amor!”

Prostia ca încremenire în proiect... la asta m-am gândit astăzi în timp ce veneam spre redacţie. Cred că toată lumea a vorbit pe radio, la televiziune şi în ziare, despre Ziua Îndrăgostiţilor. La Iaşi, Primăria a organizat chiar o paradă... un kitch... o caravană de taximetre, un tir colorat... probabil Valentine’s Day trebuia să semene a Carnavalul de la Rio... însă a arătat mai mult a Ziua Recoltei. Autorităţile locale au aprobat organizarea unei manifestări publice de “Sfântul Valentin” - aşa arătau titlurile de astăzi dimineaţă. Însă, în necunoştinţă de cauză, biata presă... ca să nu zic beata... habar nu are că "sfântul pomenit" nu există în calendar.

Şi după cum spuneam... Caravana Recoltei de la Rio a trecut dintr-un capăt în altul al oraşului, de dimineaţă până seara. Oraş frumos, istoric, universitar, care seamană astăzi cu un Las Vegas pakistanez: plin de tarabe şi măsuţe... unde comercianţii vând inimioarele alea pufoase cu “I Love You”, ciocolată în diferite forme, cupidoni, ursuleţi de pluş, bla bla bla, love is in the air! Mai mult, la hypermarket primeşti bomboane cadou, te poţi căsători pentru o zi, muzică, spectacole de dans la alimentară, confeti la piaţă... Vai, ce ne place de Valentine!

Chiar dacă sărbătoarea nu este a noastră, ci e de import, ca multe alte lucruri din România... sunt unii care o ţin. E o zi în care se cheltuiesc bani pe cadouri simbolice... deşi dacă ar fi să mă dau idealistă... aş putea spune că nu avem nevoie de Ziua Îndrăgostiţilor, Valenine’s Day sau Dragobete. Mă întreb: oare câţi oameni au fost prinşi în aceast "hei-rup" colectiv, gen "Tovarăşi, pentru progresul iiepocii, iubiţi-vă!". Cam ăsta a fost sentimentul pe care l-am avut de "Ziua îndrăgostiţilor". Însă, bine că s-a terminat... Deşi, bărbaţii mai au de furcă - se apropie 8 martie domnilor! Flori şi mărţişoare pentru mama, pentru iubita, pentru soacra... pentru toate femeile care vă fac viaţa un calvar!

Text: Loredana Ţifachi, Radio Guerrilla

Semnele dragostei

fotografie digitala • portret • compozitie • contururi • contraste • culoare •

masculin / feminin • mister • sensibilitate si forta • eleganta si atmosfera chic

"Semnele dragostei"

- expozitie de fotografie -
9 februarie 2008 - 29 februarie 2008

Magazinul Acaju

In perioada 9 februarie – 29 februarie 2008, ‘Acaju, tres chic’ va gazdui expozitia de fotografie Semnele dragostei realizata de Ioana Petcu. Deschiderea va avea loc sambata, 9 februarie, ora 17.00.

Expozitia aduna o serie de portrete in care imaginea vorbeste mai departe despre istoria fiecarui “personaj”. ‘Impreuna cu Acaju am adus culoare lunii februarie si am incercat sa punctam o lume desprinsa din fotografii, adusa in ambientul chic al magazinului’, explica Ioana Petcu, autoarea expozitiei.

“Aparatul meu foto este un ochi desprins din mine. Ochiul care vede semnele dragostei. Semnele, adica: orele in care ne intilnim, ne descoperim, felul in care-ti pui camasile pe umeras, cum te astept ca pe un strain, apoi raminem simpli. Mai sunt ciobanescul si pisicile. Toti se aduna pe retina-obiectiv care seamana cu o inima.”, astfel surprinde autoarea esenta expozitiei.

Ioana Petcu este scriitor, regizor si fotograf. A colaborat cu mai multe reviste online de fotografie si a realizat Expozitia de grup (alaturi de Irina Frasin si Mihaela Jipa), "Feminitate - viziuni in contraste" in septembrie, la Iasi.

Vizitatorii sunt asteptati la magazinul Acaju, de pe str. Vasile Stroescu nr 12, vis-à-vis de intrarea de elevi a Liceului de Arte “Octav Bancila”, zilnic intre orele: 10.00 -18.00, sambata: 11.00-18.00.

Text: Comunicat de presă

Fumuri

Că trăim un an electoral... o ştim deja. Mai mult sau mai puţin informaţi, suntem cu toţii spectatori la scena politică. Alegeri nu sunt însă numai aici. Din patru în patru ani se fac schimbări şi în învăţământul universitar. Dacă priveşti fenomenul dinafara sistemului... totul pare OK, însă din interior ai ocazia să descoperi adevăratul circ. La fel ca şi în politică... avem campanie electorală, jocuri de culise, înţelegeri pe departamente şi catedre, discuţii în facultăţi, interese, ameninţări, nedumerire şi... programe manageriale care amintesc izbitor de propaganda comunistă.

Sunt deja câteva săptămâni de când Iaşul este în fierbere. Avem patru universităţi de stat... şi aşa cum o cere legea... peste tot sunt alegeri. Procesul de votare la nivel de catedre şi facultăţi s-a încheiat iar acum ne pregătim să asistăm la marea confruntare pentru funcţiile de rector.

La Universitatea “Al. I. Cuza” alegerile sunt programate pentru data de 16 februarie, la Universitatea Tehnică „Gh. Asachi”, noul rector va fi ales pe 15 februarie, la Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad” alegerile se vor desfăşura, de asemenea, luna viitoare... în timp ce la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Grigore T. Popa”, noul rector va fi ales pe data de 8 martie. Aici unul dintre candidaţi a reuşit să iasă din tiparul obişnuit. Preşedintele Colegiului Medicilor, Vasile Astărăstoaie şi-a publicat acum două zile, pe blog-ul său... un mesaj fooooarte interesant.

Şi apropo de luat, acelaşi Vasile Astărăstoaie spunea acum câteva zile că medicii pot lua... dacă pacienţii sunt dispuşi să dea. Şi totul cu legea în mână.

Păi dacă aici se poate... de ce să nu lăsăm libertate studentului să-şi consolideze relaţia cu profu’, de ce n-ar putea şoferul să rezolve liniştit, problema... direct cu agentul care l-a găsit în neregulă, de ce n-ar putea un contribuabil să-şi “simplifice” relaţia cu fiscul sau de ce să nu existe înţelegere între... procuror şi infractor. Şi pentru ca rezultatul să fie garantat, dacă tot vrem înţelegere şi pace peste tot... mai cer un singur lucru: LEGALIZE MARIJUANA!!! Dar vă rog... să fie la compensate!

Text: Iulian Sandu, Radio Guerrilla

Avem nevoie de carantină

Stâng... drept... stâng... drept... Fiecare pas făcut măsoară trecerea... prin viaţă, prin Iaşi, prin lume.

Privesc în sus. Mă minunez. Cât de mult s-a construit în Iaşi, numai în ultimii patru ani. Şi, poate că nu aş simţi cum mi se urcă sângele în cap dacă tot ceea ce văd în faţa ochilor nu m-ar indigna cumplit.

În România fiecare construieşte după cum îi tună. Dacă vrei un "minaret" pe acoperişul casei... îl faci... nu te împiedică nimeni chiar dacă vila este amplasată într-o zonă în care miroase interbelic. Dacă ai chef să te dai rotund cu noua ta clădire de birouri, mult mai mare şi mai strălucitoare decât cea de lângă tine, îi pui o fundă mare... o ridici cu încă trei nivele o dilaţi, precum chilotul scos din maşina de spălat. Am un prieten în Lido. Are o firmă care restaurează clădiri. Doar pentru că a adăugat cinci centimetri la acoperişul unui hotel, nu din nevoi estetice ci pur matematice, a fost amendat cu 100.000 de euro. La el acolo, chiar şi scările se măsoară. Ai depăşit Limita Legală... gata... adio autorizaţie de construcţie. La ei acolo... da. Nu are rost comparaţia... dar e bine de ştiut.

Privesc în jos. Mă scârbesc. Cât de mult rahat există în oraşul acesta. Peste tot rahat marou, galben, întins pe şuşa, cu amprente de bocanci sau pantofi italieneşti din bazar. Iar duminică are loc un mitig pentru cei care îşi lasă fecalele peste tot – într-o zi ne vor invada casele. Să mă duc, să nu mă duc?! Oamenii aceia vor striga "Iubiţi şi câinii vagabonzi". Pot eu oare să zic nu-i omorâţi când zi de zi le văd rahaturile, când seară de seară merg pe mijlocul şoselei pentru a putea avea o privire de amsamblu asupra "mediului înconjurător"?! Nu pot... pentru că nu-i mai vreau aproape. Voi fi ipocrită şi voi spune că nu cer să fie ucişi, că trebuie găsită o altă soluţie. Dar trăiesc în România iar aici nu există cale de mijloc. Care-i soluţia?

Privesc oamenii în ochi. Mă întristez. Puţini sunt cei care zâmbesc!

Text: Claudia Craiu, Ziarul de Iaşi

Despre „a iubi”

Scriu despre un verb. Aham, pe cât de naiv ţi-ar suna în minte, pe atât de naivă va fi poate şi viziunea mea. Datorită vârstei pot să mă îndrăgostesc, să visez şi să văd lucrurile mai roz bombon, dar cu ajutorul imaginaţiei şi a simţurilor exacerbate de acum, norii din puf s-ar lichefia. Nu e grav, însă asta m-ar împiedica şi mai mult să ajung la cunoaşterea formei pe care o ia dorinţa.

Mama la 20 de ani a făcut-o pe sor’mea, mama Ioanei tot la 20 a făcut-o pe ea, mama ta probabil se încadrează. Eu la 20 invăţam să scot capu’ în lume. Sunt fascinată de siguranţa oamenilor în ceea ce priveşte manifestarea propriilor dorinţe faţă de, sau în legătură cu celălalt. Vise comune, planuri, făurirea unui viitor din mii şi mii de dorinţe, de gânduri, plăceri, de împliniri şi mai ales dezamăgiri.

E spectaculos cum se cuplează oamenii câte doi, câte doi, şi învaţă să trăiască împreună. Câtă voinţă, răbdare şi clemenţă pentru a fi în stare să ţi-l doreşti aşa cum e şi după ce ai convingerea că ai ales bine. N-aş vrea să intru în atât de multele detalii, ceva s-ar pierde. Să devii dependent de celălalt mi se pare incredibil de greu. Ar fi poate uşor dacă celălalt ar fi precum o ţigară. Doza de nicotină, plăcerea dată pe moment, gustul lăsat, mirosul fin... şi parcă ai mai vrea o dată, şi încă o dată, până devii sclavul unui viciu care cu timpul te stinge. Şi poate că devine o obişnuinţă atât de comodă încât e aproape imposibil să te lupţi cu sevrajul. „Consumismul” se produce însă prea repede, senzaţia devine inertă, iar nevoia stranie de a gusta mereu cu nesaţ se va pierde filiform. Aşa trec iubirile fumate.

Şi iată efectele nocive ale unui verb în aparenţă inocent şi firav.

Text: Bianca Grigoriu