Într-un interviu telefonic, la Radio Guerrilla, Benoit Vitse a încercat un "bilanţ", a rememorat primele sale zile în ateneu, a trecut în revistă momentele de glorie dar şi problemele cu care s-a confruntat. Pare-se, chiar unul dintre angajaţi a fost principalul motiv pentru care directorul a renunţat la funcţie. Iată şi confirmarea!
vineri, 1 august 2008
A căzut cortina!
Într-un interviu telefonic, la Radio Guerrilla, Benoit Vitse a încercat un "bilanţ", a rememorat primele sale zile în ateneu, a trecut în revistă momentele de glorie dar şi problemele cu care s-a confruntat. Pare-se, chiar unul dintre angajaţi a fost principalul motiv pentru care directorul a renunţat la funcţie. Iată şi confirmarea!
luni, 26 mai 2008
România oligofrenă
Pomana electorală dă parcă mai bine
Nu e de mirare că spiritul românesc inventiv a dus la naşterea unui sistem unic de persuadare a publicului în vederea obţinerii unui umil vot: Pomana Electorală. Croindu-şi timid drum printre afişe şi discursuri despre “sinergia faptelor”, litrul de ulei şi kilogramul de zahăr împărţite în ziua alegerior au adus mai multe voturi voinicilor candidaţi. Şi ca să vă dau un exemplu de pomană electorală, cu vreo opt ani în urmă, într-un orăşel de provincie, un primar al zilelor noastre a “persuadat” electoratul rrom cu ameninţarea: “Dacă nu mă votaţi, de mâine nu mai aveţi curent electric!”. A funcţionat, căci voturile de la secţiile respective au cântărit greu în urnele urbei. E drept, că între timp metoda a fost cizelată şi s-a transformat în petrecere cu mici, bere şi promisiunea “vom face să fie mai bine”. Un sofism utlizat la scară largă, căci niciun politician nu precizează cui îi va fi mai bine - viitorului posesor de funcţie sau poporului ce a dat cu ştampila!
Mesaj de la ştampiluci
Dragi creatori ai circului politic românesc, vă informăm că am crescut. E adevărat că prin ‘90 eram încă în faşă, că prin 2000 abia deveneam adolescenţi în ale democraţiei, însă între timp credem noi că ne-am maturizat. De aceea aşteptăm cu interes închiderea stagiunii de teatru politic. Mizeria electorală pe care ne-o tot oferiţi de mai bine de o lună ne jigneşte. Nu vrem gigolo pe post de aleşi locali, aşa că terminaţi cu zâmbitul de pe gardurile patriei. Nu mai vrem “discursuri de carton”, aşa că încetaţi să ne mai vorbiţi de după vorbe. Vă propunem să schimbaţi promisiunile în strategii pentru crearea unor economii locale viabile. Între timp vă anunţăm cu tristeţe că nu putem să vă ştampilăm căsuţele albe din buletinele de vot.

marți, 25 martie 2008
Ofer plăcere - cer discreţie!
Două conturi fake, marca Radio Guerrilla, unul de bărbat şi altul de femeie... au scos la lumină o lume întoarsă pe dos. Indiferent de cine pe cine caută, totul începe cu: Bună. Interesant profilul tău. Aş vrea să te cunosc. Un id de mess, ceva? Un număr de telefon? Studiezi nerăbdător profilul celui care te abordează şi intri în dialog. Că pe Internet întâlneşti, la modul virtual, mulţi nebuni... nu e un mit ci o realitate. Mesajele primite, de ordinul sutelor, sunt dintre cele mai diverse: de la cereri în căsătorie, sau propuneri cât se poate de directe până la hai mai du-te-n... pagina altuia.
Prima concluzie ar fi că nu toată lumea îşi caută jumătatea. Sunt femei şi bărbaţi care se vând virtual şi nu numai iar unii sunt disponibili doar pentru străini. Posesorii unor astfel de conturi sunt în mare parte studenţi. Deloc de neglijat este categoria celor căsătoriţi, în căutare de relaţii extra şi care în schimbul discreţiei sunt dispuşi să plătească bine. Când vine vorba de bani, nici minorele nu dau înapoi. Sub pretextul că... părinţii sunt plecaţi din ţară iar abonamentul de Internet ar putea fi suspendat pentru neplată, tinere care abia leagă două propoziţii sunt gata să accepte orice propunere. Cu alte cuvinte, vorbim deja de prostituţie.
Dacă Poliţia nu ştie şi nu face nimic... fac apel la dascăli. Cer insistent intervenţia profesorilor, pentru că nicăieri pe Internet, limba română nu este maltratată mai tare decât pe site-urile de dating. Am un sfat şi pentru tinerele fete care încă mai speră că vor da şi ele peste un Columbeanu: căutaţi-l la separeu, într-un restaurant!
vineri, 7 martie 2008
Nu sunt o pungă din plastic

De vreo două săptămâni tot refuz să mi se ofere în magazine urâcioasa pungă. Aşa că port mereu la mine o sacoşă din pânză - de la un brand mare - să fie mai fancy. La casă sunt mereu înarmată cu fraza: “multumesc, dar nu doresc şacosă”. Şi uite aşa îndes tacticos cumpărăturile în minunata mea geantă. La capitolul reciclare am trecut sacoşele aflate în sertarul din bucătărie. Îndes o pungă în buzunar şi pornesc spre magazinul din colţ. Mi s-a întâmplat de două ori să nu-mi încapă cumpărăturile în geanta minune şi a trebuit cu toată vina, regrete şi mustrări de conştiinţă să accept punga din plastic. Cea mai bună veste pe săptămâna asta a fost aceea că renumitul brand M&S a început să-şi taxeze clienţii pentru punga din plastic. De fapt, în UK se aşteaptă o reglementare guvernamentală care să impună tuturor comercianţilor să nu mai ofere gratuit pungile. De aproape un an, lanţurile de retail au introdus la vânzare sacoşe pentru cumpărturi, în încercarea de a-şi ajuta clienţii să renunţe la plasticăraie. Măsura a început să prindă şi deşi nu există statistici oficiale, tot mai mulţi britanici îşi etalează sacoşele din rafie, sac sau pânză.
Punga distruge planeta
Cercetări recente au arătat că pentru descompunerea unei sacoşe din plastic sunt necesari 1.000 de ani. Deşeurile din plastic sunt letale pentru mediul înconjurător şi pentru că cele mai multe se varsă în mări şi oceane, momentan 200 de specii marine sunt în pericol de dispariţie. 100.000 de animale marine şi păsări mor anual din cauza poluării cu deşeuri din plastic. China a anunţat deja că de la 1 iunie va interzice oferirea pungilor din plastic de către lanţurile de magazine şi a luat în paralel măsura de a opri producţia sacoşelor din material plastic fin. În ţări ca Germania, Irlanda şi Suedia, renumitele pungi nu mai sunt oferite gratis de câţiva ani. Franţa este singura ţară în care comercianţii oferă clienţilor în schimbul a câţiva cenţi... sacoşe din plastic biodegradabil. În Anglia plasticul biodegradabil a devenit din ce în ce mai căutat, fiind folosit pentru mai multe categorii de pungi cu diferite întrebuinţări - de la cele alimentare până la cele pentru depozitarea gunoiului.
În Marea Britanie cele 21 de mari branduri de retail oferă gratuit, anual, 13 miliarde de pungi de plastic. La acestea se adaugă alte câteva miliarde oferite de micii comercianţi. Conform estimărilor, fiecare sacoşă este folosită pentru 20 de minute. Nu există cifre oficiale ale numărului de pungi utilizate de noi românii. Însă, înainte de a ne întreba bombastic - “Ei şi ce-i cu asta?”... ar trebui să ne amintim cu lacrimi în ochi imaginile de la inundaţiile ce nu ne-au ocolit în ultimii ani... şi de oroarea căldurii ce ne-a topit în vara lui 2007.
Planeta se schimbă!
vineri, 22 februarie 2008
22 pe 24
A fost un an în care lumea mi s-a arătat sub o formă primitivă. Am observat că prea mulţi oameni sunt asemenea unor maimuţe neinteligente, conduse frecvent de instinte. Foame, sete, sex. (plus un adaos de la prietenul meu Ionuţ - Bemveu şi buci). Am mai observat că tot ce s-a clădit în mulţi ani se sfârşeşte într-o secundă, că sub înfăţişările cele mai ok se ascund nişte monstruozităţi, că încredere e un cuvânt prea mare şi gol, că tot ce e normal e de fapt anormal, iar limitele depăşesc cu mult o minte bolnavă. În plus, nu există prietenie. Oamenii stau împreună pentru că e mai uşor aşa decât să fie singuri. E un acord nescris.
Asemenea melcilor, suntem striviţi la un moment dat. Dar mai bine să fim striviţi de o talpă necunoscută. E simplu. Dumnezeu s-a pişat şi am apărut. Orbecăim fără intenţii serioase. Nişte melci cu termopane care stau pe iarbă şi fac baloane. Fiecare cu balonul lui. Un semn de întrebare se ridică însă atunci când apare posibilitatea de a alege. Baloanele au diferite forme şi culori. Alegem fie gri şi oval, fie colţuros şi mov. De alea roz perfect rotunde nu există. Nici măcar în imaginaţia mea. Baloanele au însă o viaţă redusă. Ele vor să zboare cât mai sus, să-şi joace copilăria în sticla cu şampon, să trăiască puţin, dar să nu fie sparte de fetiţa ştirbă cu două codiţe. Mai mari, mai mici, suflu... şi aerul din mine creează mici colonii. La început mari, imense şi parcă prea fragile, în balon mi-am pus eu toate gândurile, speranţele, năzuinţele. Puf! Data viitoare am să pun mai mult şampon.
În final, şi baloanele şi melcii au aceeaşi soartă, iar eu pe 24 fac 22.
miercuri, 20 februarie 2008
Timor
Au mai rămas patru luni până cand se termină un capitol. Câteodată nici nu-ţi vine să crezi ce uşor ajunge la finalitate un lucru, o fază, care pentru unii a durat patru ani, pentru alţii doar trei. Şi totuşi acest capitol va fi încheiat printr-o lucrare scrisă, un ultim chef şi poate un album de grupă sau de an.
Au mai rămas patru luni şi parcă nici nu-ţi vine să crezi. Te gândeşti la alţii care au fost înaintea ta, părinţi, rude, fraţi, prieteni. Au trecut şi ei prin asta, e ceva normal, îţi spui... Şi totuşi te uiţi la fete - cearcăne, riduri, griji. Păi şi tu ai avut parte de chestii din astea, însă îţi dai seama că un simplu examen, chiar dacă la acel moment ţi se părea puntea de legătura dintre două lumi, nu a fost decât un fleac. Şi totuşi, deocamdată te mai duci pe la câte o petrecere prin cămin, la o altă bere cu colegii şi nu prea vă vine să vorbiţi despre ce va fi peste patru luni... nu de alta, dar de ce să fii deprimat când ar trebui să te distrezi. Deocamdată ai alte griji, aduni materiale pentru licenţă, te mai duci pe la un seminar, două... şi totuşi trec zilele foarte repede. Dar oare cum au trecut patru, respectiv trei ani?! Cum de nu-ţi dai seama unde s-au dus? Nu-ţi pare rău neapărat că şcoala se termină, însă te gândeşti cu frică de acum... că se va încheia unul dintre cele mai importante capitole, cel final al copilăriei. Până la urmă şi la facultate tot copil eşti, însă vine o vreme, materializată la finalul acestor patru luni... când te întrebi “eu pe ce drum o apuc?”. Şi rămâi doar cu întrebarea, pentru că şcoala românească nu te pregăteşte pentru viaţă ci doar te echipează. Şi din păcate, dacă nu ai reuşit să-ţi faci socotelile în aceşti 3-4 ani de şcoală superioară, acum e tare greu să ştii ce ai de făcut cu exactitate. Şi te cuprinde... frica - timor.
Am trecut cu bine peste atâtea zeci de examene, trecem şi peste licenţă, că doar nu e sfârşitul lumii, dar oare examenul vieţii cum îl vom trece? Se folosesc fiţuici, servite, sau hands-free invizibil? Şi totuşi o singură sintagmă poate distruge sentimentul de timor – “Îndrăzneşte...”. Aşa cum dacă ceri, ţi se va da... la fel şi dacă vei îndrăzni, vei REUŞI!
vineri, 15 februarie 2008
Povestea celor trei Crai de la Răsărit
Zilele trecute, şeful Autorităţii de Sănătate Publică Iaşi a ieşit la lumină cu o declaraţie care a aruncat în război forţele binelui şi ale răului. Cu o voce galben liberală, medicul Mihnea Hurmuzache a declarat presei că din raţiuni geografice, elicopterul promis Iaşului... va rămâne la Bacău. Aparatul va acoperi întreaga regiune a Moldovei şi este firesc să fie amplasat cât mai în centru, spunea şeful ASP.
După acest episod, a ieşit pe scenă un nou personaj. Senatorul Dan Cârlan, lider al democrat liberalilor ieşeni a văzut întreaga situaţie creată ca pe o înţelegere între liberali şi pesedişti. Prin intermediul unui comunicat de presă, Cârlan a declarat că este incredibilă uşurinţa cu care axa imorală Fenechiu - Hrebenciuc (axa suport a frăţiei PSD-PNL, care menţine la guvernare catastrofa Tăriceanu II)... este gata să distrugă una din cele mai aşezate şi migăloase construcţii medicale din ultimii ani: Centrul Regional SMURD Iaşi. După logica lor, spune Cârlan... Bacăul este mai în centrul Moldovei decât Iaşul... iar elicopterul de intervenţie ar fi mai eficient dacă ar decola de acolo.
N-a trecut nicio oră... şi deputatul PNL, Relu Fenechiu, liderul liberalilor ieşeni a ieşit la rampă... cu un atac direct la adresa lui Cârlan pe care îl acuză că a primit ca circulară, sub semnătura lui Traian Băsescu... dispoziţia de a asocia cât mai mult imaginea PNL cu cea a PSD. Totodată, Fenechiu îl invită pe Cârlan la tăcere... şi subliniază că realizările acestuia nu-l legitimează să vorbească despre interesul Iaşului. Cum era de aşteptat, şeful filialei locale a PNL, trece în paranteză şi proiectele în care s-a implicat. Mai mult, el îi asigură pe ieşeni că teama lui Cârlan, vis-a-vis de problema elicopterului este neîntemeiată şi merge mai departe. Dan Cârlan are pe conştiinţă alături de primarul de Iaşi, Gheorghe Nichita... îndatorarea nesăbuită a oraşului şi alăturarea în speculaţiile fotbalistice cu bani publici.
Şi uite aşa, Fenechiu introduce în poveste încă un personaj. Vicepreşedintele PSD, Nichita... care a declarat că SMURD nu este o proprietate politică ci un serviciu pentru ieşeni. Edilul şef a adăugat că Bacăul nici nu dispune de medici specialişti de medicină de urgenţă care să asigure gărzile pe elicopter. Şi pentru că orice declaraţie trebuie să aibă şi o tentă politică, Gheorghe Nichita a subliniat că este regretabil ca SMURD să devină subiect de dispută între partidele din fosta alianţă DA.
Aşadar, avem trei crai de la răsărit, niciunul ieşean... însă toţi luptă pentru aceeaşi cauză - elicopterul SMURD să ajungă la Iaşi. Şi asta, în condiţiile în care, când au văzut pentru prima oară elicopter, cei trei au plecat în munţi... să-i caute cuibul. Ş-am încălecat pe-o şa... şi atât. Că va urma!
joi, 14 februarie 2008
Pentru progresul iiepocii, iubiţi-vă!
Prostia ca încremenire în proiect... la asta m-am gândit astăzi în timp ce veneam spre redacţie. Cred că toată lumea a vorbit pe radio, la televiziune şi în ziare, despre Ziua Îndrăgostiţilor. La Iaşi, Primăria a organizat chiar o paradă... un kitch... o caravană de taximetre, un tir colorat... probabil Valentine’s Day trebuia să semene a Carnavalul de la Rio... însă a arătat mai mult a Ziua Recoltei. Autorităţile locale au aprobat organizarea unei manifestări publice de “Sfântul Valentin” - aşa arătau titlurile de astăzi dimineaţă. Însă, în necunoştinţă de cauză, biata presă... ca să nu zic beata... habar nu are că "sfântul pomenit" nu există în calendar.
Şi după cum spuneam... Caravana Recoltei de la Rio a trecut dintr-un capăt în altul al oraşului, de dimineaţă până seara. Oraş frumos, istoric, universitar, care seamană astăzi cu un Las Vegas pakistanez: plin de tarabe şi măsuţe... unde comercianţii vând inimioarele alea pufoase cu “I Love You”, ciocolată în diferite forme, cupidoni, ursuleţi de pluş, bla bla bla, love is in the air! Mai mult, la hypermarket primeşti bomboane cadou, te poţi căsători pentru o zi, muzică, spectacole de dans la alimentară, confeti la piaţă... Vai, ce ne place de Valentine!
Chiar dacă sărbătoarea nu este a noastră, ci e de import, ca multe alte lucruri din România... sunt unii care o ţin. E o zi în care se cheltuiesc bani pe cadouri simbolice... deşi dacă ar fi să mă dau idealistă... aş putea spune că nu avem nevoie de Ziua Îndrăgostiţilor, Valenine’s Day sau Dragobete. Mă întreb: oare câţi oameni au fost prinşi în aceast "hei-rup" colectiv, gen "Tovarăşi, pentru progresul iiepocii, iubiţi-vă!". Cam ăsta a fost sentimentul pe care l-am avut de "Ziua îndrăgostiţilor". Însă, bine că s-a terminat... Deşi, bărbaţii mai au de furcă - se apropie 8 martie domnilor! Flori şi mărţişoare pentru mama, pentru iubita, pentru soacra... pentru toate femeile care vă fac viaţa un calvar!
joi, 7 februarie 2008
Semnele dragostei
"Semnele dragostei"
9 februarie 2008 - 29 februarie 2008

Ioana Petcu este scriitor, regizor si fotograf. A colaborat cu mai multe reviste online de fotografie si a realizat Expozitia de grup (alaturi de Irina Frasin si Mihaela Jipa), "Feminitate - viziuni in contraste" in septembrie, la Iasi.
Vizitatorii sunt asteptati la magazinul Acaju, de pe str. Vasile Stroescu nr 12, vis-à-vis de intrarea de elevi a Liceului de Arte “Octav Bancila”, zilnic intre orele: 10.00 -18.00, sambata: 11.00-18.00.
miercuri, 30 ianuarie 2008
Fumuri
Sunt deja câteva săptămâni de când Iaşul este în fierbere. Avem patru universităţi de stat... şi aşa cum o cere legea... peste tot sunt alegeri. Procesul de votare la nivel de catedre şi facultăţi s-a încheiat iar acum ne pregătim să asistăm la marea confruntare pentru funcţiile de rector.
La Universitatea “Al. I. Cuza” alegerile sunt programate pentru data de 16 februarie, la Universitatea Tehnică „Gh. Asachi”, noul rector va fi ales pe 15 februarie, la Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad” alegerile se vor desfăşura, de asemenea, luna viitoare... în timp ce la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Grigore T. Popa”, noul rector va fi ales pe data de 8 martie. Aici unul dintre candidaţi a reuşit să iasă din tiparul obişnuit. Preşedintele Colegiului Medicilor, Vasile Astărăstoaie şi-a publicat acum două zile, pe blog-ul său... un mesaj fooooarte interesant.
Şi apropo de luat, acelaşi Vasile Astărăstoaie spunea acum câteva zile că medicii pot lua... dacă pacienţii sunt dispuşi să dea. Şi totul cu legea în mână.
Păi dacă aici se poate... de ce să nu lăsăm libertate studentului să-şi consolideze relaţia cu profu’, de ce n-ar putea şoferul să rezolve liniştit, problema... direct cu agentul care l-a găsit în neregulă, de ce n-ar putea un contribuabil să-şi “simplifice” relaţia cu fiscul sau de ce să nu existe înţelegere între... procuror şi infractor. Şi pentru ca rezultatul să fie garantat, dacă tot vrem înţelegere şi pace peste tot... mai cer un singur lucru: LEGALIZE MARIJUANA!!! Dar vă rog... să fie la compensate!
sâmbătă, 26 ianuarie 2008
Avem nevoie de carantină
Privesc în sus. Mă minunez. Cât de mult s-a construit în Iaşi, numai în ultimii patru ani. Şi, poate că nu aş simţi cum mi se urcă sângele în cap dacă tot ceea ce văd în faţa ochilor nu m-ar indigna cumplit.
În România fiecare construieşte după cum îi tună. Dacă vrei un "minaret" pe acoperişul casei... îl faci... nu te împiedică nimeni chiar dacă vila este amplasată într-o zonă în care miroase interbelic. Dacă ai chef să te dai rotund cu noua ta clădire de birouri, mult mai mare şi mai strălucitoare decât cea de lângă tine, îi pui o fundă mare... o ridici cu încă trei nivele o dilaţi, precum chilotul scos din maşina de spălat. Am un prieten în Lido. Are o firmă care restaurează clădiri. Doar pentru că a adăugat cinci centimetri la acoperişul unui hotel, nu din nevoi estetice ci pur matematice, a fost amendat cu 100.000 de euro. La el acolo, chiar şi scările se măsoară. Ai depăşit Limita Legală... gata... adio autorizaţie de construcţie. La ei acolo... da. Nu are rost comparaţia... dar e bine de ştiut.
Privesc în jos. Mă scârbesc. Cât de mult rahat există în oraşul acesta. Peste tot rahat marou, galben, întins pe şuşa, cu amprente de bocanci sau pantofi italieneşti din bazar. Iar duminică are loc un mitig pentru cei care îşi lasă fecalele peste tot – într-o zi ne vor invada casele. Să mă duc, să nu mă duc?! Oamenii aceia vor striga "Iubiţi şi câinii vagabonzi". Pot eu oare să zic nu-i omorâţi când zi de zi le văd rahaturile, când seară de seară merg pe mijlocul şoselei pentru a putea avea o privire de amsamblu asupra "mediului înconjurător"?! Nu pot... pentru că nu-i mai vreau aproape. Voi fi ipocrită şi voi spune că nu cer să fie ucişi, că trebuie găsită o altă soluţie. Dar trăiesc în România iar aici nu există cale de mijloc. Care-i soluţia?
Privesc oamenii în ochi. Mă întristez. Puţini sunt cei care zâmbesc!
duminică, 6 ianuarie 2008
Despre „a iubi”
Mama la 20 de ani a făcut-o pe sor’mea, mama Ioanei tot la 20 a făcut-o pe ea, mama ta probabil se încadrează. Eu la 20 invăţam să scot capu’ în lume. Sunt fascinată de siguranţa oamenilor în ceea ce priveşte manifestarea propriilor dorinţe faţă de, sau în legătură cu celălalt. Vise comune, planuri, făurirea unui viitor din mii şi mii de dorinţe, de gânduri, plăceri, de împliniri şi mai ales dezamăgiri.
E spectaculos cum se cuplează oamenii câte doi, câte doi, şi învaţă să trăiască împreună. Câtă voinţă, răbdare şi clemenţă pentru a fi în stare să ţi-l doreşti aşa cum e şi după ce ai convingerea că ai ales bine. N-aş vrea să intru în atât de multele detalii, ceva s-ar pierde. Să devii dependent de celălalt mi se pare incredibil de greu. Ar fi poate uşor dacă celălalt ar fi precum o ţigară. Doza de nicotină, plăcerea dată pe moment, gustul lăsat, mirosul fin... şi parcă ai mai vrea o dată, şi încă o dată, până devii sclavul unui viciu care cu timpul te stinge. Şi poate că devine o obişnuinţă atât de comodă încât e aproape imposibil să te lupţi cu sevrajul. „Consumismul” se produce însă prea repede, senzaţia devine inertă, iar nevoia stranie de a gusta mereu cu nesaţ se va pierde filiform. Aşa trec iubirile fumate.
Şi iată efectele nocive ale unui verb în aparenţă inocent şi firav.