Stâng... drept... stâng... drept... Fiecare pas făcut măsoară trecerea... prin viaţă, prin Iaşi, prin lume.
Privesc în sus. Mă minunez. Cât de mult s-a construit în Iaşi, numai în ultimii patru ani. Şi, poate că nu aş simţi cum mi se urcă sângele în cap dacă tot ceea ce văd în faţa ochilor nu m-ar indigna cumplit.
În România fiecare construieşte după cum îi tună. Dacă vrei un "minaret" pe acoperişul casei... îl faci... nu te împiedică nimeni chiar dacă vila este amplasată într-o zonă în care miroase interbelic. Dacă ai chef să te dai rotund cu noua ta clădire de birouri, mult mai mare şi mai strălucitoare decât cea de lângă tine, îi pui o fundă mare... o ridici cu încă trei nivele o dilaţi, precum chilotul scos din maşina de spălat. Am un prieten în Lido. Are o firmă care restaurează clădiri. Doar pentru că a adăugat cinci centimetri la acoperişul unui hotel, nu din nevoi estetice ci pur matematice, a fost amendat cu 100.000 de euro. La el acolo, chiar şi scările se măsoară. Ai depăşit Limita Legală... gata... adio autorizaţie de construcţie. La ei acolo... da. Nu are rost comparaţia... dar e bine de ştiut.
Privesc în jos. Mă scârbesc. Cât de mult rahat există în oraşul acesta. Peste tot rahat marou, galben, întins pe şuşa, cu amprente de bocanci sau pantofi italieneşti din bazar. Iar duminică are loc un mitig pentru cei care îşi lasă fecalele peste tot – într-o zi ne vor invada casele. Să mă duc, să nu mă duc?! Oamenii aceia vor striga "Iubiţi şi câinii vagabonzi". Pot eu oare să zic nu-i omorâţi când zi de zi le văd rahaturile, când seară de seară merg pe mijlocul şoselei pentru a putea avea o privire de amsamblu asupra "mediului înconjurător"?! Nu pot... pentru că nu-i mai vreau aproape. Voi fi ipocrită şi voi spune că nu cer să fie ucişi, că trebuie găsită o altă soluţie. Dar trăiesc în România iar aici nu există cale de mijloc. Care-i soluţia?
Privesc oamenii în ochi. Mă întristez. Puţini sunt cei care zâmbesc!
Privesc în sus. Mă minunez. Cât de mult s-a construit în Iaşi, numai în ultimii patru ani. Şi, poate că nu aş simţi cum mi se urcă sângele în cap dacă tot ceea ce văd în faţa ochilor nu m-ar indigna cumplit.
În România fiecare construieşte după cum îi tună. Dacă vrei un "minaret" pe acoperişul casei... îl faci... nu te împiedică nimeni chiar dacă vila este amplasată într-o zonă în care miroase interbelic. Dacă ai chef să te dai rotund cu noua ta clădire de birouri, mult mai mare şi mai strălucitoare decât cea de lângă tine, îi pui o fundă mare... o ridici cu încă trei nivele o dilaţi, precum chilotul scos din maşina de spălat. Am un prieten în Lido. Are o firmă care restaurează clădiri. Doar pentru că a adăugat cinci centimetri la acoperişul unui hotel, nu din nevoi estetice ci pur matematice, a fost amendat cu 100.000 de euro. La el acolo, chiar şi scările se măsoară. Ai depăşit Limita Legală... gata... adio autorizaţie de construcţie. La ei acolo... da. Nu are rost comparaţia... dar e bine de ştiut.
Privesc în jos. Mă scârbesc. Cât de mult rahat există în oraşul acesta. Peste tot rahat marou, galben, întins pe şuşa, cu amprente de bocanci sau pantofi italieneşti din bazar. Iar duminică are loc un mitig pentru cei care îşi lasă fecalele peste tot – într-o zi ne vor invada casele. Să mă duc, să nu mă duc?! Oamenii aceia vor striga "Iubiţi şi câinii vagabonzi". Pot eu oare să zic nu-i omorâţi când zi de zi le văd rahaturile, când seară de seară merg pe mijlocul şoselei pentru a putea avea o privire de amsamblu asupra "mediului înconjurător"?! Nu pot... pentru că nu-i mai vreau aproape. Voi fi ipocrită şi voi spune că nu cer să fie ucişi, că trebuie găsită o altă soluţie. Dar trăiesc în România iar aici nu există cale de mijloc. Care-i soluţia?
Privesc oamenii în ochi. Mă întristez. Puţini sunt cei care zâmbesc!
Text: Claudia Craiu, Ziarul de Iaşi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu