Crăciun studenţesc

A venit Crăciunul... a venit dar a şi plecat foarte repede. N-am avut timp de nimic. Şi chiar dacă timp a fost din belşug, la fel ca şi bucatele - bogate... parcă nimic nu mai este de ajuns. Trăim o dilemă... unde să ne petrecem Crăciunul? Cu familia... sau cu prietenii... din camin?! Sau mai bine spus, ce să facem în această vacanţă? Mergem pe la casele noastre... sau rămânem în oraşul celor şapte coline pentru o petrecere de zile mari, în camin (şi nu. nu berea este motivul principal)? Şi astfel totul se reduce la cămin, pentru unii.

Crăciunul rămâne probabil o sărbătoare în familie... nu de alta, dar pe urmă nu mai scapi de gura părinţilor care-ţi reproşează faptul că nu le mai arăţi deloc dragoste. Însă Anul Nou... cu siguranţă vrei să-l întâmpini în... cămin. Că aşa e cool în ziua de azi, că aşa a fost încă de pe vremea părinţilor care-ţi povestesc întâmplări mii şi mii... de pe vremea studenţiei ceauşiste. Tot ce era super, se petrecea în... cămin.

Şi anul acesta au rămas câţiva studenţi în cămine... doar câţiva, comparativ cu ceilalţi ani... ceea ce denotă că mitul căminului dispare oarecum. E frig afară, la fel şi în camere... însă unii se descurcă. Cu banii la ciorap... îşi petrec sărbătorile fie la Vatra Dornei, fie pe Valea Prahovei... fie în Tunisia. În funcţie de necesităţile şi de cerinţele fiecăruia. Eu am ales să rămân în camin... nevoit fiind. Nu-mi pare rău. Am de gând să trăiesc în continuare mitul căminului, chiar dacă acasă e mult mai bine şi chiar dacă sunt atât de multe alte oportunităţi pentru mini-vacanţa de sărbători.

Până la urmă, chiar şi în cămin e valabilă vorba... omul sfinţeşte locul. Sau mai bine zis, căminiştii fac vacanţa să fie... vacanţă! Merry Cămin-mas everybody... şi La Mulţi Ani!

Text: Alex Popa, Radio VoxT

Primiţi cu colindul?

ROMÂNIA. Crăciunul departe de leagănul românesc a devenit o stare reală pentru mulţi dintre noi. Fie că robim în ţări ca Italia şi Spania sau trudim pe continentul American, sărbătorile mari ale ortodoxiei ne umplu sufletul cu dor de ţară. Cu dor de cei pe care i-am lăsat acasă - părinţi şi rubedenii, prieteni, profesori sau poate simple chipuri pe care le zăream în realitatea noastră cotidiană. O dată pe an uităm ce ne-a gonit de acasă - sărăcia, corupţia, impoliteţea şi zilnica goană după o viaţă lipsită de demnitate umană. O dată pe an ştergem cu buretele că întreţinerea e prea scumpă în ţara de pe Carpaţi, că mâncarea e la fel de scumpă ca în Occident, că drumurile sunt adevarate tranşee, că o întreagă clasă politică îşi bate joc de cei pe care i-am “părăsit” în România.

ACASĂ. O dată pe an ne amintim cât de bogate sunt mesele alor noştri de Crăciun. Ni se umplu nările de mirosul şoricilor de porc aburinzi, ne licuresc ochii cu gândul la strachina cu tochitură de porc înobilată cu mămăligă. Clipoceşte în urechi sunetul vinului de ţară turnat în pahare. Ne înduioşăm când ne amintim de bucuria cu care împodobeam bradul ce îşi risipiea mirosul în întreaga casă. Parcă aud tropotele copiilor pe scările blocurilor noastre, aşteptând să le deschidem uşa. “Primiţi cu colindul?”

DE SUFLET. Ni se înmoaie inima de dorul colindelor dulci cântate pe acorduri psaltice. Dar şi mai tare ni se rupe sufletul de atmosfera de pregătire din bisericile noastre. Cozile de nopţi de la spovedanie, privirea blânda a duhovnicului, suspinul în faţa icoanei. Liturghia din dimineaţa Crăciunului, unde sute de chipuri privesc cu uimire spre acel Copil ce s-a născut într-un grajd. Răsar din icoană şi Maica şi Iosif, şi celebrii magi, şi păstorii şi îngerii. Uneori sentimentele sunt atât de puternice încât nu-ţi poţi da seama dacă minunea Naşterii s-a petrecut aievea sau e doar istorisită în Evanghelie şi în icoană.

OCCIDENT. Deşi departe de tot ce întregeşte atmosfera sărbătorilor avem prin străinătăţuri parte şi de cârnaţi şi de sarmale. Carnea de porc umple galantarele shop-urilor, iar polenta - adică mălaiul de la bunica se găseşte mai peste tot. Borşul la plic înlocuieşte cu success acritura pentru ciorbele tradiţionale, iar cine are timp mai coace un cozonac. Bradul occidental a carui coroană rotundă îl duce spre perfecţiune, nu are nici un miros. Unii şi-au mai procurat de pe acasă CD-uri cu colinde. Cei mai norocoşi au şi biserica pe unde s-au sălăşluit. Aşa că prea multe n-ar trebui să lipsească din atmosfera Crăciunului. Cu toate acestea dorul ne macină acum inimile mai mult ca oricând.

ÎNSTRĂINAŢI. Cu cine să împărtăşeşti bucuria sărbătorii când vecinul italian, spaniol sau englez sărbătoreşte un altfel de Crăciun. E adevărat, are şi el brad, face masă mare pentru rude, vine şi la el Moş Crăciun. Ascultă şi el, vecinul meu colinde, dar parcă ale lui sunt atât de diferite! Ba mai are lângă şemineu şi mici statuiete întruchipând întreaga Naştere a Pruncului Sfânt. Şi dacă le are ce? Pentru el nu sunt decât o tradiţie căci nu crede că pentru omenire a exitat un Dumnezeu ce şi-a întins mâinile pe cruce, a murit şi a înviat. La uşile noastre nu bate nimeni să întrebe: “Primiţi cu colindul?”

PS. Occidentalii nu ştiu cât de gustoase sunt scutecele Domnului.

Text: Monica Dumitrescu, Jurnalul Naţional

Văz şi nevăz, precum a iubi

- spectacolul "Barbă Albastră" de Dea Loher în regia lui Benoît Vitse -

Textele Deei Loher s-au popularizat destul de mult în România - în afară de montările de la Bucureşti, numai în ultimele două luni, la Teatrul din Piatra Neamţ şi la Ateneul din Iaşi au avut loc două premiere pe scenariile scriitoarei germane. Scripturile ei sunt abordate de regizori, probabil, şi pentru faptul că prezintă o serie de probleme plasate direct în contemporaneitate, pentru că subiectele sunt populate de personaje remitizate: Medeea este Manhattan Medea, Adam este Adam Geist, iar Barbă Albastră este Heinrich Blaubart. Urmînd drumul deschis de la existenţialism, Loher vorbeşte despre singurătate, despre un eu absent într-un spaţiu pe care nu-l recunoaşte, iar toate acestea sunt învelite într-o vizibilă structură ironică.

Premiera din 18 decembrie 2007 de la Ateneul Tătăraşi l-a adus în scenă pe Blaubart, într-un spectacol de imagine semnat Benoît Vitse. O reprezentaţie care pare că a mizat mai mult pe text şi pe vizual, Barbă Albastră lasă greu o impresie unitar-regizorală. Dincolo de temă, de mesajul textului, care urmează ideea dihotomiei eros-thanatos, viziunea se risipeşte în imagini şi într-o interpretare actoricească destul de necredibilă.

Însă o reuşită din punctul de vedere al actului teatral efectiv o constituie tehnica fragmentarismului. Aşa cum se derulează un film, acţiunea se sincopează, se decupează în stop cadre, se desprinde între acolo şi aici. Acolo este un mic univers pentru povestea în sine, drumul spre moarte al protagonistului parcurs prin morţile altor femei. Unde nişte destine stranii se întîlnesc, se ignoră, se despart. Aici este prezentul pentru cuplul narator care opreşte acţiunea, o reia, moralizează actanţii şi implică publicul. Heinrich este mereu vegheat de ochi diferiţi.

Oarba este cea care-l “vede” constant, cecitatea ei este acel gen de ochi homeric, care poate privi esenţa şi nu e nevoie de percepţie fizică pentru a putea simţi iubirea pînă la obsesie. Povestitorii sunt mereu în preajma personajului central coordonîndu-i mişcările, fiind conştiinţe, în acelaşi timp. Procedeul teatrului în teatru lărgeşte cadrul, devine un filtru de control, aşa cum concluziona criticul George Banu în cartea sa Scena supravegheată. Iar nu în utimul rînd, publicul, de partea cealaltă a scenei, observă planurile situaţionale suprapuse. Un traseu temporal turbionar, în care dublul narator pare să fie o reminiscenţă a corului antic, caracterizează spectacolul şi, în fapt, multe scenarii sau realizări scenice contemporane poartă acest semn. E bine că aspectul a fost reţinut şi reprezentat de regizorul Vitse.

Un spectacol curajos, care ţine să accentueze explicit un text deja explicit, de unde vine redundanţa produsului final, dar care impresionează prin surîsul ironic care se arată la sfîrşit, acesta este Barbă Albastră - Speranţa femeilor. Jocul pluriperspectivist dinamizează posibilităţile teatrale şi a făcut reuşita premierei de la Ateneul Tătăraşi.

Text: Ioana Petcu, Universitatea de Arte “George Enescu”

E.Scriu - concurs pentru încurajarea scrisului

Perioada: 16 decembrie 2007 - 29 februarie 2008

Organizatori: Polirom & Iasi Nights.ro

Parteneri: British Council, Centrul Cultural Francez, Librariile Humanitas, Cartea Romanească

Parteneri media: Ziarul de Iaşi, 24FUN, Suplimentul de Cultură, Metropolis.ro, Tele M, Timpul, Ele.ro, Radio Iaşi, TVR Iaşi

Înscriere

Intră pe Iasi Nights.ro. Trimite un text pe andreisava@yahoo.com până pe data de 29 februarie 2008 pentru una din categoriile: proză, poezie sau jurnalistică. Fiecare e-mail trebuie să conţină la subiect menţiunea: "Pentru concurs". E-mail-ul trebuie să mai menţioneze şi categoria pentru care au fost trimise textele alături de nume, prenume, adresa de mail şi număr de mobil. Nu există limită de vârstă, ocupaţie sau talent.

Regulament

Textele pentru cele trei categorii de concurs: poezie, proză sau jurnalistică trebuiesc trimise în format .doc. Fiecare participant poate trimite maximum trei variante de text. Fiecare text trebuie să se încadreze pe o pagina A4. Sunt permise excepţiile, însoţite de o motivaţie.

Juriu

Textele câştigătoare la cele trei secţiuni vor fi desemnate de un juriu format din profesori universitari precum domnii: Liviu Antonesei, Antonio Patras, Doris Mironescu, Daniel Condurache şi Bogdan Cretu.

Premii

Vor fi premiaţi câte un câştigător pentru fiecare categorie. Câştigătorii de la secţiunile proză şi poezie vor putea publica texte în revista de cultură Timpul. Câştigătorul de la secţiunea jurnalistică va putea publica un articol bilunar pe Iasi Nights.ro Toţi cei trei câştigători vor primi un set de cărţi de la Editura Polirom, un curs de limbra franceză oferit de Centrul Cultural Francez şi câte un abonament gratuit de acces la British Council.

Câştigătorii de la fiecare secţiune vor primi câte un pachet de trei cărţi Polirom, după cum urmează:

– secţiunea proză: un pachet cu trei titluri „BP” (John Cheever - Totul e un paradis; Uzondima Iweala - Fiarele n-au patrie, Bernard Schlinck - Întoarcerea acasă)

– secţiunea poezie: un pachet cu trei titluri "CR" (Horatiu Decuble - Eclectica; Miruna Vlada - Pauza dintre vene, Ioana Bogdan - Anumite femei)

– secţiunea jurnalistică: un pachet cu trei titluri „Ego. Publicistica” (Robert Turcescu - Dans de Bragadiru, Cum se vede Romania în direct; Mirel Banicǎ, Codruţ Constantinescu - Enervǎri sau despre bucuria de a trăi în România, Cristian Geambasu - Dincolo de scor. Despre emoţia din spatele tabelei)

Text: E.Scriu

Julieta – un dialog despre iubire

Premiera - 16 decembrie 2007
Club Hand, strada Arcu nr. 18, ora 19.30.

Scenariu: András Visky
Regie: Ioana Petcu
Interpretează: Ioana Lefter
Montaj muzical: Iustin Şurpănelu

Text adaptat pentru spaţiu de bar şi galerie.

Durata: 45 minute

Genul: teatru ambiental

Subiect: Julieta, femeie de naţionalitate maghiară, îşi revede viaţa într-o tulburătoare poveste despre iubire absolută şi libertate. Venirea comuniştilor după cel de-al doilea război mondial, deportarea minorităţilor într-un lagăr din Bărăgani, arestarea celor cu origini nesănătoase, negarea lui Dumnezeu, toată tristeţea unui timp aberant, dezumanizat, sunt imagini redate într-un ton puternic şi delicat, cu o sensibilitate interioară atît de mişcătoare, încît paradoxul dintre realitatea crudă şi frumuseţea personală acoperă plaja emoţională.

Supratema (mesajul regizoral): Solilocviul în cheia căruia se desfăşoară Julieta dă posibilitatea interpretărilor multiple. Dincolo de text, de povestea în sine, se conturează un personaj care poate întrupa singur alte figuri, mai multe distanţe temporale, acesta se desprinde şi se întregeşte deopotrivă. Publicul va intra într-un spaţiu unitar în care personajul poartă în el decor, lumină, costum, sunet, mişcare şi toate aceste semne teatrale, la rîndul lor, sunt impregnate de prezenţa sa. Aflat efectiv pe scena, prins şi în egală măsură supraveghind actul teatral, spectatorul se va întoarce asupra sa întrebîndu-se cît am uitat din trecutul nostru, cît am uitat să iubim şi să fim liberi.

Text: Iulian Sandu, Radio Guerrilla

Suferinţă, ipocrizie şi bani

1 Decembrie. Ziua Mondială de Luptă Anti-SIDA. Ocazia perfectă ca organizaţiile neguvernamentale să iasă „în faţă”. Şi este de preferat ca la acţiunile organizate în această zi să fie prezentă cât mai multă presă, cât mai multă lume. Atunci, ONG-urile pot raporta că a fost o campanie cu succes, că au participat nu ştiu câte sute de oameni, iar apariţiile în mass-media dovedesc faptul că banii au fost utilizaţi în mod eficient.

Aşa să fie oare? Eu nu cred asta. De ani de zile, numărul organizaţiilor neguvernamentale care desfăşoară campanii anti-SIDA creşte continuu. Şi, simultan, numărul de infectaţi. Iar jumătate dintre cei atinşi de maladie – cel puţin în Iaşi – sunt tineri. Unde este mult clamata eficienţă a informaţiilor difuzate? Şi ce materiale se împart la o asemenea campanie? Fluturaşi, afişe şi... sfaturi. Cât de puternic poate să fie efectul unei hârtii pe care ai primit-o, întâmplător, pe stradă, când te grăbeai spre nu ştiu ce destinaţie? Emisiunile sau spoturile radio-TV nu pot schimba, nici ele, în câteva zile, atitudinea negativă vis-à-vis de cei infectaţi, atitudine ce durează de ani în şir. Şi atunci, de unde atâtea campanii de succes? Că rezultatele nu prea le confirmă...

Adevărul este, se pare, altul: campaniile raportate ca succese au sfârşit lamentabil, iar dovada o constituie numărul crescând de infectaţi cu HIV. Iar la Iaşi, sexul neprotejat – cale sigură de transmitere a nenorocirii – este în floare.... ONG-urile dau dovadă de o ipocrizie greu de imaginat. Dispun de fonduri uriaşe, unele dintre ele venite prin finanţări europene, dar bolnavii nu au resimţit nici o ameliorare a condiţiei lor. Nu vorbesc aici de o îmbunătăţire materială (bani pentru medicamente sunt), ci de imaginea lor în societatea în care sunt condamnaţi – da, acesta este cuvântul! – să trăiască. Sunt văzuţi ca paria, mizerie, blestem. Nimeni nu-i vrea. Să ne amintim că până şi un director de la Protecţia Drepturilor Copilului Vrancea a spus că cea mai bună soluţie ar fi, în opinia sa, sterilizarea persoanelor pozitive. Şi când cineva cu o asemenea funcţie vine şi declară ditamai tâmpenia, la ce te poţi aştepta de la oamenii neinformaţi? De aceea, bolnavii se ascund de noi.

„Doamna profesoară, am venit la acţiune! Să-mi motivaţi absenţele şi să-mi puneţi un 10!” Incredibil, dar adevărat. Asta şi nimic mai mult a înţeles un elev de liceu care a participat la o acţiune dedicată Zilei Mondiale de Luptă Anti-SIDA. Nu solidarizarea cu „sidoşii”, cu „ăia”, ci ocazia de a se distra şi de a mai vorbi la mobil în timpul desfăşurării acţiunii. Nu s-a gândit, măcar o clipă, că s-ar putea întâmpla ca mâine EL să fie cel izolat şi respins. Şi atunci, cu indivizi de asemenea teapă, ne mai mirăm că suntem unde suntem în ceea ce priveşte atitudinea societăţii faţă de cei infectaţi cu HIV?

Decât să facem campanii cu surle şi trambiţe, decât să obosim vorbind la microfon şi să ne dăm duhul de mila infectaţilor, în faţa camerelor de luat vederi, pe 1 decembrie, mai bine i-am ajuta, discret, pe tot parcursul anului. Le-am vorbi tuturor despre ei şi boala lor. Le-am explica despre ce este vorba şi că oricine dintre noi poate fi în locul lor. Am acorda jumătate de oră pe zi ca să vorbim despre ei. Aşa, rezultatele s-ar vedea într-adevăr şi nici ei nu s-ar mai simţi izolaţi tot timpul. Dar asta nu interesează. Pentru că nu apare în presă şi nu dă bine la imagine. Şi vor mai veni şi alte oportunităţi de finanţare, nu-i aşa?

Text: Marius Asăndulesei, OAMMR Iaşi