Despre „a iubi”

Scriu despre un verb. Aham, pe cât de naiv ţi-ar suna în minte, pe atât de naivă va fi poate şi viziunea mea. Datorită vârstei pot să mă îndrăgostesc, să visez şi să văd lucrurile mai roz bombon, dar cu ajutorul imaginaţiei şi a simţurilor exacerbate de acum, norii din puf s-ar lichefia. Nu e grav, însă asta m-ar împiedica şi mai mult să ajung la cunoaşterea formei pe care o ia dorinţa.

Mama la 20 de ani a făcut-o pe sor’mea, mama Ioanei tot la 20 a făcut-o pe ea, mama ta probabil se încadrează. Eu la 20 invăţam să scot capu’ în lume. Sunt fascinată de siguranţa oamenilor în ceea ce priveşte manifestarea propriilor dorinţe faţă de, sau în legătură cu celălalt. Vise comune, planuri, făurirea unui viitor din mii şi mii de dorinţe, de gânduri, plăceri, de împliniri şi mai ales dezamăgiri.

E spectaculos cum se cuplează oamenii câte doi, câte doi, şi învaţă să trăiască împreună. Câtă voinţă, răbdare şi clemenţă pentru a fi în stare să ţi-l doreşti aşa cum e şi după ce ai convingerea că ai ales bine. N-aş vrea să intru în atât de multele detalii, ceva s-ar pierde. Să devii dependent de celălalt mi se pare incredibil de greu. Ar fi poate uşor dacă celălalt ar fi precum o ţigară. Doza de nicotină, plăcerea dată pe moment, gustul lăsat, mirosul fin... şi parcă ai mai vrea o dată, şi încă o dată, până devii sclavul unui viciu care cu timpul te stinge. Şi poate că devine o obişnuinţă atât de comodă încât e aproape imposibil să te lupţi cu sevrajul. „Consumismul” se produce însă prea repede, senzaţia devine inertă, iar nevoia stranie de a gusta mereu cu nesaţ se va pierde filiform. Aşa trec iubirile fumate.

Şi iată efectele nocive ale unui verb în aparenţă inocent şi firav.

Text: Bianca Grigoriu