Fumuri

Că trăim un an electoral... o ştim deja. Mai mult sau mai puţin informaţi, suntem cu toţii spectatori la scena politică. Alegeri nu sunt însă numai aici. Din patru în patru ani se fac schimbări şi în învăţământul universitar. Dacă priveşti fenomenul dinafara sistemului... totul pare OK, însă din interior ai ocazia să descoperi adevăratul circ. La fel ca şi în politică... avem campanie electorală, jocuri de culise, înţelegeri pe departamente şi catedre, discuţii în facultăţi, interese, ameninţări, nedumerire şi... programe manageriale care amintesc izbitor de propaganda comunistă.

Sunt deja câteva săptămâni de când Iaşul este în fierbere. Avem patru universităţi de stat... şi aşa cum o cere legea... peste tot sunt alegeri. Procesul de votare la nivel de catedre şi facultăţi s-a încheiat iar acum ne pregătim să asistăm la marea confruntare pentru funcţiile de rector.

La Universitatea “Al. I. Cuza” alegerile sunt programate pentru data de 16 februarie, la Universitatea Tehnică „Gh. Asachi”, noul rector va fi ales pe 15 februarie, la Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad” alegerile se vor desfăşura, de asemenea, luna viitoare... în timp ce la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Grigore T. Popa”, noul rector va fi ales pe data de 8 martie. Aici unul dintre candidaţi a reuşit să iasă din tiparul obişnuit. Preşedintele Colegiului Medicilor, Vasile Astărăstoaie şi-a publicat acum două zile, pe blog-ul său... un mesaj fooooarte interesant.

Şi apropo de luat, acelaşi Vasile Astărăstoaie spunea acum câteva zile că medicii pot lua... dacă pacienţii sunt dispuşi să dea. Şi totul cu legea în mână.

Păi dacă aici se poate... de ce să nu lăsăm libertate studentului să-şi consolideze relaţia cu profu’, de ce n-ar putea şoferul să rezolve liniştit, problema... direct cu agentul care l-a găsit în neregulă, de ce n-ar putea un contribuabil să-şi “simplifice” relaţia cu fiscul sau de ce să nu existe înţelegere între... procuror şi infractor. Şi pentru ca rezultatul să fie garantat, dacă tot vrem înţelegere şi pace peste tot... mai cer un singur lucru: LEGALIZE MARIJUANA!!! Dar vă rog... să fie la compensate!

Text: Iulian Sandu, Radio Guerrilla

Avem nevoie de carantină

Stâng... drept... stâng... drept... Fiecare pas făcut măsoară trecerea... prin viaţă, prin Iaşi, prin lume.

Privesc în sus. Mă minunez. Cât de mult s-a construit în Iaşi, numai în ultimii patru ani. Şi, poate că nu aş simţi cum mi se urcă sângele în cap dacă tot ceea ce văd în faţa ochilor nu m-ar indigna cumplit.

În România fiecare construieşte după cum îi tună. Dacă vrei un "minaret" pe acoperişul casei... îl faci... nu te împiedică nimeni chiar dacă vila este amplasată într-o zonă în care miroase interbelic. Dacă ai chef să te dai rotund cu noua ta clădire de birouri, mult mai mare şi mai strălucitoare decât cea de lângă tine, îi pui o fundă mare... o ridici cu încă trei nivele o dilaţi, precum chilotul scos din maşina de spălat. Am un prieten în Lido. Are o firmă care restaurează clădiri. Doar pentru că a adăugat cinci centimetri la acoperişul unui hotel, nu din nevoi estetice ci pur matematice, a fost amendat cu 100.000 de euro. La el acolo, chiar şi scările se măsoară. Ai depăşit Limita Legală... gata... adio autorizaţie de construcţie. La ei acolo... da. Nu are rost comparaţia... dar e bine de ştiut.

Privesc în jos. Mă scârbesc. Cât de mult rahat există în oraşul acesta. Peste tot rahat marou, galben, întins pe şuşa, cu amprente de bocanci sau pantofi italieneşti din bazar. Iar duminică are loc un mitig pentru cei care îşi lasă fecalele peste tot – într-o zi ne vor invada casele. Să mă duc, să nu mă duc?! Oamenii aceia vor striga "Iubiţi şi câinii vagabonzi". Pot eu oare să zic nu-i omorâţi când zi de zi le văd rahaturile, când seară de seară merg pe mijlocul şoselei pentru a putea avea o privire de amsamblu asupra "mediului înconjurător"?! Nu pot... pentru că nu-i mai vreau aproape. Voi fi ipocrită şi voi spune că nu cer să fie ucişi, că trebuie găsită o altă soluţie. Dar trăiesc în România iar aici nu există cale de mijloc. Care-i soluţia?

Privesc oamenii în ochi. Mă întristez. Puţini sunt cei care zâmbesc!

Text: Claudia Craiu, Ziarul de Iaşi

Despre „a iubi”

Scriu despre un verb. Aham, pe cât de naiv ţi-ar suna în minte, pe atât de naivă va fi poate şi viziunea mea. Datorită vârstei pot să mă îndrăgostesc, să visez şi să văd lucrurile mai roz bombon, dar cu ajutorul imaginaţiei şi a simţurilor exacerbate de acum, norii din puf s-ar lichefia. Nu e grav, însă asta m-ar împiedica şi mai mult să ajung la cunoaşterea formei pe care o ia dorinţa.

Mama la 20 de ani a făcut-o pe sor’mea, mama Ioanei tot la 20 a făcut-o pe ea, mama ta probabil se încadrează. Eu la 20 invăţam să scot capu’ în lume. Sunt fascinată de siguranţa oamenilor în ceea ce priveşte manifestarea propriilor dorinţe faţă de, sau în legătură cu celălalt. Vise comune, planuri, făurirea unui viitor din mii şi mii de dorinţe, de gânduri, plăceri, de împliniri şi mai ales dezamăgiri.

E spectaculos cum se cuplează oamenii câte doi, câte doi, şi învaţă să trăiască împreună. Câtă voinţă, răbdare şi clemenţă pentru a fi în stare să ţi-l doreşti aşa cum e şi după ce ai convingerea că ai ales bine. N-aş vrea să intru în atât de multele detalii, ceva s-ar pierde. Să devii dependent de celălalt mi se pare incredibil de greu. Ar fi poate uşor dacă celălalt ar fi precum o ţigară. Doza de nicotină, plăcerea dată pe moment, gustul lăsat, mirosul fin... şi parcă ai mai vrea o dată, şi încă o dată, până devii sclavul unui viciu care cu timpul te stinge. Şi poate că devine o obişnuinţă atât de comodă încât e aproape imposibil să te lupţi cu sevrajul. „Consumismul” se produce însă prea repede, senzaţia devine inertă, iar nevoia stranie de a gusta mereu cu nesaţ se va pierde filiform. Aşa trec iubirile fumate.

Şi iată efectele nocive ale unui verb în aparenţă inocent şi firav.

Text: Bianca Grigoriu